Acest continut este doar pentru abonati. Pentru abonament Observatorul Cultural apasati aici.
Peter Hammill & Van Der Graaf Generator
- 09-03-2012
- Nr. 615
-
Paul MIHALACHE
- ESEU
- 8 Comentarii
Probabil că dezinteresul față de latura comercială și versurile deseori criptice au făcut ca Peter Hammill să rămînă oarecum în umbra celor de la Genesis, Yes, Jethro Tull, ELP sau chiar King Crimson, cu care a colaborat în mai multe rînduri. Peter s-a născut în Ealing (vestul Londrei) în 1948. După ce a absolvit Beaumont College, s-a înscris la cursurile de Liberal Studies of Science (Manchester University). Chiar în primul an de facultate (1967) pune bazele trupei Van Der Graaf Generator, împreună cu Nick Pearne (orgă) și Chris Judge (tobe). În ’68, Pearne e înlocuit de Hugh Banton, iar Tony Stratton, angajat ca manager (Tony Stratton lucrase cu The Nice și avea să preia, doi ani mai tîrziu, grupul Genesis), îi cooptează pe Keith Ellis (chitară bass) și Guy Evens (chitară). În septembrie ’69 apare, la casa de discuri Charisma Records, primul album Van Deer Graaf, The Aerosol Grey Machine, opt dintre cele nouă piese fiind concepute în integralitate de Peter Hammill. Deschizînd cîteva forumuri, veți găsi aproape invariabil aceeași impresie: Progressive-ul e un stil ceva mai dificil, e adevărat, dar îmi place, are un sound interesant; însă toleranța mea se oprește acolo unde începe muzica celor de la […]
Mi-a placut teribil Oliver Sacks cu „The Man Who Mistook His Wife for a Hat.” Din pacate, „Muzicofonia” nu am citit-o. Nici nu speram sa se fi tradus in romana ceva de Sacks. Iar la intrebarea ta, iti pot raspunde doar spunandu-ti ce sperau sa faca ea, muzica, cei care au lansat provocarea (cu concertele prolungate). Sa aiba un efect – acelasi pe care il are asupra constientului – de mai lunga durata.
Nu a fost profesor, ci avocat, in calitate de sprijinitor, prieten si critic tot mai distant. „Treizeci de ani a ris impreuna cu mine,” mai avu oxfordianul taria sa proclame. Dar nu definitia in absolut o chestionam, ci analogica. Daca tu ai semnat Slopes si eu Sartoris, cine era considerat in acest cerc restrins Stone? OK, nu trebuie sa raspunzi. Raspunsul este dureros, persoana a trecut recent in cealalta fizicalitate. In subconstient, muzica poate ordona si, consecutiv, limpezi, tamadui, indruma amorfia din strafunduri. In caz ca ai o tinta (morala); daca nu, gusta-i macar dulceata (estetica). Pentru a ne mentine in normativul kantian.
Ce poate face muzica (direct) la nivelul subconstientului? Ma gandeam la cartea lui Oliver Sacks, „Muzicofilia, Povestiri despre muzica si creier”.
In general da, perfect de acord, daca am invoca mereu ideea gusturilor personale, am sugera o lipsa a oricaror criteriilor estetice. Insa atunci cand sunt de comparat doua dintre cele mai bune albume/piese ale unei trupe (chiar si doua trupe foarte apropiate valoric) iar diferentele sunt atat de mici…
Stone i-a fost profesor lui Faulkner, iar despre permenenta existenta a unei cauze, argumentele si contraargumentele sunt f interesante si la fel de greu de sustinut sau respins (Kant reuseste sa arate f bine asta, in CRP. Cele patru antinomii ale ratiunii pure). Din pacate, nu cred ca e locul unei dezbateri de acest gen aici.
Inca o data, multumesc pt sugestii.
Din fuga elementelor biografice, mi-au sarit din tastatura preferintele hamilice: Every Bloody Emperor (de pe Present), mult mai realizata muzical si dramatic decit Childlike Face, si The Institute of Mental Health, Burning (de pe Nadir), pentru umorul psihogenic si orchestratia complexa (de ascultat la casti). Si o sugestie: toti fostii vocalisti de asociatii apolonice (trupe de rock progresiv) s-au desprins, la un moment dat, de formatia mama si, care incotro, au cunoscut varii traiectorii, fie spre anonimat, fie aiurea – Peter Gabriel, Greg Lake, Anderson, Fish, Gilmour, Waters, Barett etc. In galeria asta trebuie integrat si PH, cu voia redactiei.
Cea mai anemica (si banala) riposta in materie de perceptie artistica este mitul gustului personal. Acceptabil, pina la un punct. Ce-mi placea la 20 de ani nu se mai oglindeste in ce ma seduce la 40. Cu un adaus: ascultatorul cazual are drept la propriul subiectivism, nu si cronicarul. Arma lui este argumentul irefutabil in zona limitarii obiective a genului. Pina vom mai discuta, nimic nu este fara o cauza. Nici lumea, nici noi, ca parte si spectatori ai ai. Daca am ajuns pina aici, stii cine a fost Phil Stone? Mai incearca o data. Sa nu versi nici o lacrima. De asta sint aici.
Multumesc pt completari (aspecte bine punctate). Despre pretul pus pe versuri, nu si da. Adica nu, pt ca Peter Hammill chiar se distinge de marea majoritate a textierilor, apropiindu-se mult de marea poezie. Si da, e un aspect mai usor de comentat intr-o cromica. Eu sper ca cititorii sa parcurga articolele mele accesand link-urile (e unul dintre obiective – sa le deschid interesul spre o anumita trupa, spre un anumit gen muzical). Dar e aproape frustrant sa fiu constient ca nu pot reda nici macar pe un sfert farmecul muzicii.
Cat despre partea cu The Quiet Zone, da, e un album superb (am asultat tot ce a scos Peter Hammill atat solo cat si cu Van Der Graaf), dar (fireste, e o chestiune destul de subiectiva) prefer Still Life-ul. In mare parte datorita piesei amintite, Childlike Face in Childhood’s End.
Inca o data, multumesc pt comentarii si observatii.
PS: Eu obisnuiam sa semnez, intr-o vreme, Mink Snopes – a propos de pseudonimul Sartoris.
Am fost surprins dintotdeauna sa constat cit de mult pret pun occidentalii pe versurile muzicii moderne (rock ‘n’ roll si auxiliarele, progresiv inclusiv). Pe buna dreptate, la prima vedere, caci multe se ridica la nivelul marii poezii. Ma intreb, totusi, daca ponderea nu se datoreaza simplei tehnicitati analitice, fiind mai usor pentru un critic sa deceleze intr-o prezentare scrisa mesajul liric decit pe cel muzical. In fine, doua amendatiuni, depuse de transparitia faptului ca e posibil ca autorul cronicii sa nu fi avut acces cu atentie la intreaga discografie van-der-grafiana (cit si la cea hamila): cel mai bun album al formatiei Van Der Graaf Generator este The Quiet Zone/The Pleasure Dome (1977), o capodopera fara fisura chiar si pentru perfectionista lume a progresivului, iar cel mai bine cotat disc al lui Peter Hammill (cu o cariera solo deloc, dar deloc neglijabila) este Over (din acelasi an 1977 – ce pisc!), considerat de Steven McDonald drept “unul dintre cele mai bune albume despre sfirsitul unei relatii si trauma aferenta” (as cita in context Shoot Out the Lights, cintecul de lebada in opt variatiuni al divortatului cuplu Linda si Richard Thompson). Altminteri, Peter Hammill refuza apartenenta la curentul progresiv, considerindu-l, probabil, nedemn de ambitiile sale poetice si muzicale. Unul dintre cei mai mari artisti necunoscuti publicului larg.