Eleganță și demență, domnilor! (I)

„Poezia nu-i o funcțiune socială, ci o forță obscură care-l precede pe om, care-l urmează. Din toate părțile privirea ei ne surîde, ne măsoară, ne aruncă serpentine și obuze. Ținuta e deci de rigoare. Puțină eleganță, puțină demență, domnilor! Tot viitorul pozitiv depinde de atitudinea pe care veți fi avut-o pe frînghie, în timpul dansului de groază.“ Sînt cuvintele lui Fundoianu/Fondane, din 1929, care însoțeau publicarea Priveliștilor, un gest expiator, de alt­fel, un act de purificare. Fundoianu-deja-Fondane simțea nevoia de a arunca aceste poeme scrise de un tînăr care nu mai exista, de a le „ofe­ri“ unei țări de care se despărțise, în căutarea unui drum eliberat de tradiția literară a acesteia.   Prefața lui Fondane ține și locul unei chei de lectură, un îndreptar nepătimaș dedicat celui ce ar fi putut cădea în capcana facilă a descriptivismului acestor poeme. Nu, ele nu sînt descriptive în sensul prim al termenului, ele nu sînt pasteluri, tocmai pentru că ele „vorbesc“ despre peisaje mentale, despre realități care au forma și consistența reliefului interior. Nimic mai îndepărtat de mimesis decît Priveliștile lui Fundoianu: o poezie agonică, în care limbajul înfruntă atît trecutul simbolizat de piesaje dispărute, cît și pe sine însuși, ca unealtă […]