Poezia lui I.L. Caragiale
- 06-04-2012
- Nr. 619
-
Roxana SORESCU
- ANUL CARAGIALE
- 0 Comentarii
Pastişa şi parodia – ironia cu cel puţin două ţinte (Macedonski şi Eminescu reuniţi înMoartă!). Simbolismul – ţinta ironiei. (Spirit clasic şi clasicizant). Amîndoi fiii lui, Matei şi Luca, vor fi simbolişti, în proză şi în poezie. Satira politică, pamfletul politic. În Momente: ţinta ironiei – lumea reală, lume reală reflectată în presă; cititorii lumii reflectate – participanţi la universul real; scriitorul care ironizează lumea reală, jurnalistica, pe cititorii ei; şi care face parte şi el din această lume (Om cu noroc). Erorile care pot decurge din considerarea unilaterală a ironiei. Caragiale – propriul său personaj. Omul fără principii morale, ca şi societatea care nu le are. S-a autodescris: banul pe primul loc. (Nu are nici mamă, nici tată, nici fiu cînd e vorba de moşteniri, vezi Cioculescu). Batjocoreşte pe oricine, cu o preferinţă pentru prietenii cei mai buni, adică cei mai bine cunoscuţi. Relaţia mai mult decît ambiguă cu Eminescu (de emulaţie şi de dispreţ: Veronica, în Nirvana – necrolog şi sifilis, kantianismul – Anghelache; dar alegerea Berlinului – poate pentru că era oraşul formării lui E. Şi oraş bine orînduit şi muzical.) Îşi permite orice faţă de alţii, e foarte nevricos cînd e vorba de el […]