Punct şi de la capăt
Eugen SIMION - În ariergarda avangardei
- 29-06-2012
- Nr. 630
-
Daniel CRISTEA-ENACHE
- DIALOG
- 1 Comentarii
Începute în ianuarie 2003 şi publicate în anul următor, convorbirile lui Eugen Simion cu Andrei Grigor au acum un sequel: o a doua ediţie, consistent adăugită, în care se regăsesc peste o sută cincizeci de pagini noi, scrise (dialogate) în 2011. Cu aceasta, nu doar biografia intelectuală şi existenţială a criticului „şaizecist“ capătă contur. E pus în perspectivă inclusiv decupajul anterior, oferit sub titlul În ariergarda avangardei. Formula, barthesiană, se păstrează, după cum rămîn pe masa discuţiei multe dintre subiectele deja atinse – şi care, departe de a fi epuizate, cunosc „reactivări“ şi actualizări foarte în spiritul lui Eugen Simion. Ariergarda avangardei: aceasta vrea să însemne o poziţionare a criticului pe harta bătăliilor şi a războaielor literare, cu o soluţie de echilibru. Nici conservatorism ruginit, nici adoptarea noului cu orice preţ artistic. Cu toate că şi-a făcut un model din E. Lovinescu şi i-a dedicat teza de doctorat, autorul Scepticului mîntuit este apropiat, structural, de G. Călinescu. Relativismului lovinescian al valorilor (mult mai puţin prizat de E. Simion decît autonomia esteticului) îi preferă stabilitatea călinesciană în spaţiul securizant al cîte unei ample Sinteze; iar textele şi le scrie nu pentru a „acoperi“ un anumit moment literar şi pentru a […]
„Repet ceea ce am scris de mai multe ori pînă acum, adresîndu-mă – cu afecţiune – criticilor tineri sau încă tineri: cine face critică literară cu gîndul de a nu supăra pe unii şi de a mulţumi pe alţii poate cîştiga pe termen scurt, dar va pierde, nu am nici o îndoială, în timp. […] Înseamnă, în fapt, că nu-i un om liber, că spiritul lui este captiv… Ne pierdem timpul degeaba cu el. Încurcă lucrurile şi măreşte confuzia… Oportunismul este în critica literară o boală mortală. […] Cine se fereşte să spună da sau nu despre o carte, indiferent cine a scris-o, mănîncă, vorba lui G. Călinescu, paginile revistei degeaba…“
Cum se impaca aceasta fraza de etica a criticii literare cu apropierea in anii 90 de FSN a lui E.Simion si cu episodul in care tot E.S. a girat, in timpul mandatului de Presedinte al Academiei plagiatul doamnei Rogalski evocat in editorialul din numarul curent? Mai este in masura E.Simion sa dea sfaturi despre puterea de a spune da sau nu tinerilor critici?
Am postat acelasi comentariu la cronica Biancai pentru ca ma nelamureste acest fragment din cartea lui E.Simion. Aprofundeaza autorul aceasta problema? Eu nu am citit cartea poate ma lamuriti voi.