Angemonicul

Fenomenul Salman Rushdie incită la o focalizare a privirii asupra invadării pămîntescului de către suprapămîntesc şi invers, dar şi asupra punerii în cauză a gîndirii spontane sau construite a diverselor isme religioase (îndeosebi islamismul), prin care oamenii şi culturile în care-şi au rădăcinile califică un obiect special de reflecţie, sensibilitate şi afectivitate: orizontul transcendent, sacrul în varianta sau variantele sale instituţionalizate. Fidel convingerii declarate, în mod repetat, că discursurile religioase vor fi depăşite într-o bună zi, chiar dacă nu într-un viitor foarte apropiat, şi pornit în căutarea unui sens etic care să se poată autosusţine fără nici un ajutor din partea lui Dumnezeu sau al mesagerilor săi, Salman Rushdie se lansează într-un program narativ spectacular şi sulfuroas, atunci cînd reflectează asupra mişcărilor vagi şi ondulatorii care împing ismele religioase spre cele mai mari exagerări sau atrocităţi. Avem de-a face, în cazul Salman Rushdie, cu un program creativ enunţat prin vocea unui personaj – regele Akbar – din Seducătoarea din Florenţa, care va deveni, probabil, una dintre coloanele masive ale susţinerii „Jocul”-ui său „cu mărgelele de sticlă“: ,,În inima oraşului victoriei avea să construiască un locaş de cult, un loc pentru dezbateri, în care oricine va avea voie să spună orice, […]