Mucles, vă rog!
- 19-07-2012
- Nr. 633
-
Georgiana SARBU
- ÎN DEZBATERE
- 1 Comentarii
„Mucles!“ Asta mi-a susurat un elev de la un grup şcolar într-o minunată zi de la mijlocul lui septembrie în timp ce expuneam regulile mele, de profesor nou la clasă. Eram în al patrulea an de învăţămînt şi, obişnuită să le spun de la început că lectura e sfîntă (prima regulă, de la care nu admit abateri), am intrat avîntată în clasă. Cu acelaşi avînt m-am dus a doua zi la Inspectorat ca să renunţ la post. Nu ştiusem ce înseamnă SAM. Adică Şcoala de Arte şi Meserii. Iertaţi-mi confesiunea. Ea nu vrea să arate degradarea unui spaţiu, ci să îndrepte ochii lumii către singura zonă a şcolii în care există cu adevărat probleme. Grupuri şcolare, licee tehnologice. Eu nu înţeleg de ce, o duminică întreagă, toată lumea s-a arătat siderată (pe diverse canale TV) de rezultatele „dezastruoase“ la bacalaureat. S-a picat în masă la colegii (prestigioase sau nu)? Sau la licee teoretice? NU. Problema acestor nereuşite la examenul de bacalaureat s-ar putea rezolva de la început dacă elevii nu ar mai fi promovaţi de la an la an (de milă, de silă, după cum am auzit pe cineva) fără să merite. Parcă aud rugăminţile fierbinţi: ,,Doamnaaaaa, vă roooog, am […]
“De ce la bacalaureat anumiţi elevi nu au reuşit să promoveze la materiile la care, în timpul liceului, au obţinut note de trecere? Aceasta-i întrebarea.”
Unu. Pentru că profesorii nu sunt încurajați să țină la un standard de calitate al predării: sunt pregătiți? au metode diverse? sunt iubiți de elevi? le place cu adevărat ceea ce fac? au rezultate reale? etc.
Doi. În ce măsură sunt elevii sunt învățați să învețe, pregătiți cu stresul testelor și examenelor?
Trei. Pentru că nu există un management eficient în multe din unitățile de învățământ public. Atâta vreme cât unii profesori se împart între predare și management (pe lângă altele), nu se va ajunge departe. Este nevoie de manageri educaționali eficienți, inclusiv în unitățile de stat, ca să poată urmări din exteriorul actului de predare ce se petrece în clasă.
Ar trebui revăzută ruptura dintre cei cu spirit economic și cei cu spirit cultural. Și să știți ca există unii mecanici, nu mulți, dar sunt, care au auzit de Schopenhauer și știu că nu este un brand de automobil, ci un gânditor. Dacă privim dinamic, de ce un elev care acum își dorește să fie un mecanic sau un bucătar excelent nu și-ar dori peste câțiva ani să afle mai multe despre Schopenhauer? Poate a trecut printr-o experiență de viață excepțională și a avut o revelație. O să-mi spuneți că vin cu teorii răsuflate. Dar nu asta așteaptă un profesor: să vadă că tânărul are o revelație și se schimbă, evoluează?
Nu doar copiii sunt de vină. Copiii învață de la modele. Dacă la clasă prezinți modele viabile, șansele de mai bine sunt mai mari.
*
O observație în privința titlului articolului. Mucles se știe din ce limbă vine și se știe și ce înseamnă. Ce nu reiese clar este de ce nu reușim să ne oprim din a căuta țapi ispășitori printre cei care vorbesc cu “mucles”. Ba eu cred că un profesor trebuie să fie pregătit să facă și mucles dacă este cazul și să adopte strategii și tactici, pe care le-aș numi simplu, inteligente (ca să nu le numesc de-a dreptul șmecherii sau combinații), așa încât elevul să fie convins că se află în locul potrivit. Văicăreala, neîncrederea (într-o țară de credincioși, culmea!), naivitatea sau enervarea nu duc la nimic bun. E de preferat o abordare de magician.
Ceea ce deja nu mă mai surprinde este că știrile pe tema educației se opresc la subiecte cu situații extreme. Mi-ar plăcea să existe mai multe reviste pe teme educaționale (“Tribuna învățământului”, revista “Examene” au murit?), pe un număr de domenii, așa încât să poți împărtăși bune practici, să te poți consulta cu oameni din breaslă. Să existe o competiție între ele, așa cum există competiție în orice domeniu. (Modelul la care mă gândesc este “Education Week”.) Dacă ar exista voință mai sus, dacă m-ar întreba cineva nu vrei să te implici într-o revistă educațională, m-aș implica. Emisiunea aceea intitulată “România deșteaptă” are ca invitați numai români plecați pe alte meleaguri. Mi-ar plăcea să ia interviuri și celor care s-au întors, pentru că sunt sigura că ar avea mult mai multe de spus. Dar – atenție! – în așa fel încât să nu genereze reacții de tip “mucles”.
*
Am citit recent o carte intitulată “De ce mint copiii?” de Paul Ekman. Printre altele, autorul comentează niște studii realizate de cercetători din SUA în școlile de la ei.
Unul dintre studii atinge problema compromisului în clasă sau, cum apare în articolul “Mucles…”, a evaluării corecte. Pe scurt, li se dau mai multe teste elevilor. Cu ocazia primelor teste, elevii au posibilitatea de a se verifica singuri. Unii însă profită și modifică rezultatele înainte de a da lucrarea profesorului. La testul final, elevii primesc întrebări asemănătoare, dar nu și răspunsuri. Evident, cei care au trișat anterior au acum rezultate mult mai slabe decât cei care nu au simțit nevoia de a (se) minți. Pornind de la aceste studii, autorul trage câteva concluzii, însă este destul de precaut și nu cade în capcana categorizării, ci ia în calcul o multitudine de factori psiho-sociali.
Dincolo de aspectul practic al acestor studii, se simte că autorul are o atitudine mai grijulie față de ce se întâmplă efectiv la oră, interesul pentru diversele fațete de care depinde învățarea și dezvoltarea intelectuală și emoțională a copiilor.
Ca să răspund la întrebarea din titlul cărții, principalul motiv pentru care copiii mint este că vor să devină independenți. Dar oamenii mari de ce mint?
Mi-aș dori ca educația să însemne mai mult decât examen de capacitate și examen de bacalaureat. E ca și cum nu ne interesează decât alegerile sau boala gravă ori, ca să generalizez, momentele de criză majoră. La criza majoră se ajunge printr-un șir de crize mici.