IN MEMORIAM. Dan

Vorbea mult, recunoștea și el, dar, cu umor și mîndrie, adăuga: „Da’ Mircea vorbește mai mult decît mine!“ (Mircea, fratele lui, academicianul, mîndria familiei, vezi Doamne!). Vorbea pătimaș, cu convingeri ferme, ca un adolescent întîrziat. Se înfuria, gesticula în controverse, dădea sursele, se entuziasma bogat, din rărunchi. Paradoxal, dacă după vreun duel argumentativ încins ieșea înfrînt, te suna a doua zi ca să-ți confirme c-ai avut dreptate. Ceea ce nu mai era deloc adolescență-ntîrziată.   Era, ca orice actor, narcisiac: adorîndu-și profesia, era-n stare să-ți povestească ore în șir, pe-un colț de trotuar, cum a filtrat indicațiile, cum a avut revelația caracterologică, de la ce nasture sau decorație sau panglică i s-a trezit o idee. Paradoxal, era cel mai generos spectator al colegilor săi, de pe orice meridian. În treizeci și doi de ani de frăție, am primit zeci de telefoane și am avut sute de conversații al căror subiect era „Du-te să-l/s-o vezi pe…“. Sau „Vino să-l/s-o vezi pe“… Care era, întotdeauna, extraordinarul ori extraordinara. Nu cred c-am întîlnit vreodată, în teatru, o fiin­ță cu o mai profundă și mai extinsă facultate a admirației uimite, mereu proaspete, ca de copil care se lasă fascinat, pentru prima dată, de imaginea […]