ARTE VIZUALE. Tigve, rochii, vietăţi

În curtea-şcoală de sculptură bucureşteană, cu nume de redută, „La Griviţa“, s-au cultivat, în ultimele două decenii, „pacea şi poezia“. Vechea paradigmă a sfărîmătorilor, adică de cioplitorie directă a lemnului sau a pietrei, cu modelul legendar din promoţiile anilor ’70, după cea a „gibonilor“ (Codre – Bata – Marianov – Buculei…), a fost îmblînzită de muze. Dovadă sînt trei „volume“ de portofolii de artist care au crescut unul din altul, prin pedagogia de atelier, cu bun sîmbure adus din Clujul anilor ’70-’80.   Cu intrarea flancată, la Sala Dalles, de crucile celor căzuţi la baricada din 21 De­cembrie, un ansamblu copleşitor de 170 de piese monumentale din porţelan au fost lucrate de către sculptorul Mircea Spătaru la Cluj, tocmai în anii descendenţi ai ceauşismului, 1971-1989. Ansamblul de porţelanSupplicia de la Dalles va reprezenta România la Bienala de la Veneţia, în acelaşi an de faimă postrevoluţionară. Profesor de studiu al formei la catedra de ceramică a Institutului „Ioan Andreescu“ din Cluj, Mircea Spătaru (1937-2011) va deveni, tot atunci, profesor de sculptură şi rectorul, pentru mai multe candidaturi, al Academiei, apoi al Universităţii de Arte bucureştene. Spătaru a conceput, aditiv, dar pe o coardă de intensitate constantă, timp de 18 ani, un […]