SOFTUL ROMÂN. Puţină putinologie
- 16-08-2012
- Nr. 637
-
Şerban FOARŢĂ
- Rubrici
- 21 Comentarii
Grav-bolnava societate românească actuală suferă de prepuielnicie. Mai savant spus: de suspiciozitate. (O maladie nu de azi, de ieri; dar, din cronică, ajunsă, de cîteva săptămîni, tot mai acută.) Orice acţiune, orice gest al nostru e absolut obligatoriu să aibă un substrat inavuabil, dacă se poate unul cît mai josnic, – de ordin, îndeobşte, pecuniar. Expresia clasică privindu-l pe cutare părînd a face jocul nu ştiu cui e că s-a dat cu… puncte-puncte. Albul de deasupra celor trei (sau mai multe) puncte de suspensie trebuie repede umplut cu te miri ce sau cine. – Cu cine? Interlocutorul prepuielnic îşi freacă degetele index între ele şi, satisfăcut că e-n secretul zeilor, şopteşte, după ce se uită, circumspect, dar victorios, în jur: – Păi, cu… Putin! ● Cele şapte şi aproape jumătate de milioane (cifra exactă: 7. 403. 836) ce-au votat, deunăzi, împotriva unui preşedinte ultradevotat (încă din anii navei Biruinţa, cînd îşi punea prietenul – hă, hă ! – să-l care-n spate opt etaje) drepturilor omului şi matelotului, ca şi, desigur, statului de drept s-au dat cu nimeni altul decît Putin. Ţaţa Ana şi Moş Ion din Puţinei, care oftează cînd îşi văd pogonul de rapiţă crăpat apocaliptic, s-au dat cu […]
Atâţi nebuni mă înconjoară
În tenebrosul balamuc
Că-mi vine,plin de foc şi pară,
În toată lumea să mă duc
Atâţi nebuni,de unde oare
Ca un taifun s-or fi ivit
Fiind în stare să doboare
Chiar balamucul,rău zidit ?
Şi căutând răspuns,eu,unul,
Rămân pe loc înmărmurit
Văzând ce-ascunde-n el nebunul
Căci comunismul n-a murit.
ŢIPURITURA & TIPĂRITURA…
Devine ORBITOR-UIMITOR această degringoladă faraminos-halucinantă şi, în cele din urmă, atacurile tot mai vehemente de ici şi de colo, la Libertatea INIVIDUALĂ a INDIVIDULUI şi a celei de OPINIE.
Cum OARE mai este posibil ca cineva, azi, în România, să atace Persoana şi nu IDEILE ?
Răspunsul îl cunoaştem, întrebarea este pusă în mod special ASTFEL.
Aceasta este unA dintre cele mai mari RELE ale societăţii româneşti de care nici Intelectualii, nici cei mai grozavi, nu sînt capabili să se dezbare, fiind-rămînînd otrăviţi de Metehnele, specifice, intriseci, ai celor 45 de ani de comunism, şi încă, 22 de “comunism” cu faţă schimbat-transformată-uman-umanistă.
Chiar şi poeţii cad pradă în capcanele istoriei.
OARE de ce unii atît de uşor ????????
După cîte se ştie, Una este Poezia, Alta-i Diversitatea, Democraţia şi Libertatea de Exprimare !
Toată lumea, oricine, are Dreptul să-şi aleagă ce pseudonim Doreşte, Vrea, oricînd şi de cîte ori “vrea muşchii lui”, spunînd-scriind LIBER ce gîndeşte despre un “TEL” sau alt “TEL” subiect.
DOAR(e) ideiiiiiiiiiiiiiiiiiiiile contează !!!!!!!!!!!!!!!!!!!
(într-o ţară liberă ! )
Vă salut şi vă felicit pentru alegerea unui pseudonim: Dacă_nu_nu, atît de potrivit cu resemnarea fatalistă sau, cel puţin, cu defetismul „nostru”, nu fără, totuşi, o cîtime de stoicism.
Sper să mai stăm de vorba,
Ş. F.
Timp scurs ne-a mai rămas
Tîmpi de am fii n-am fi deloc
Treji să îl prindem şi să-l agonisim
În goana lui de fluviu-n NOI
Nou veşnic să ne scalde(-adică)
Să (ne şi) primenească-el Simplu
Făr’ de căutături şi-ntortocheri
Puciaosă şi puŢind o TravĂ
OARE DE CE ?!?
puţin ne-a mai rămas, eternul
puţind excentric-a mort
nepricepuT
ne recunoscut
uiTat !
aTît ne-a mai rămas :
ŢIPURITURA !
…ăştia-s peste tot, ubicui_carevasăzică. Or luat-o-nainte că poeţii „nu se pricep la politică” şi-i dau cu asta-n sus şi-n jos, de parcă-ar fi descoperit, acum, chiar ei gaura la macaroană… Ce nu ştiu ei este că pe lângă cea teorie au curs valuri de cerneală şi nu ştiu dacă-i chiar aşa cum le convine lor a o răstălmăcire… Părerea mea.
A, pentru stihuire?! Nici nu mă gândesc să caut un dicţionar istoric, ha, ha, ha… Chiar dacă nu există nicio înrudire între termenii discutaţi mai sus, D-Voastră aveţi puterea să-i faceţi neamuri întru stih, fără să aibă cine cum vă trage la răspundere! Stih să fie numai, că ne batem noi, grămăticii, dup-aia, capul, să vedem ce şi cum!!! 🙂 🙂 🙂 Oricum stihul D-Voastre cere cap cu carte; nu e pentru fitecine; te trimite la bibliografie de nu te vezi!!!
:))))))))
Singurul argument în contra (falsei?) etimologii ar fi acela că romanii vor fi „poenalizat”, pe unii şi pe alţii, şi pînă la epoca războaielor punice, – cînd „unii” au devenit… „punii”! Un dicţionar istoric al latinei ar mai lumina puţin problema… Altminteri, mie, care stihuiesc, mi-ar surîde ipoteza contaminării paronimice, – ca în, de pildă, „fragii fragezi” ai lui Barbu.
În rest, e greu (nu, însă, foarte!) de spus de ce au unii reticenţe să-şi recunoască DA-ul salutar (în înţeles de „salvator”).
Dar nu vedeţi, chiar în aceste pagini, cîţi o tot ţin, ca gaia maţu, cu Băsescu, refuzînd orice dialog cu „ceilalţi”. Nişte, pare-se, intelectuali (cei mai mulţi, mici sau mari, oportunişti), manicheişti de-un fanatism abject!
Hm. Greu de spus, fiindcă, în clipa de faţă, e foarte greu de crezut ceva (de „crezământ” / „credinţă” / „crez” nici nu poate fi vorba). Depinde cum se va încheia toată povestea (dacă se va încheia); deci care pe care? Probabil îşi vor scoate ochii între ei şi vor exista şi victime colaterale. Când spun aceasta mă gândesc mai ales la omul de rând care, „crezând” (na!, c-am ajuns tot aici) în principiile statului de drept, şi-a exercitat dreptul democratic de a se duce la vot. Numai aşa – prin eventualitatea victimelor colaterale – îmi explic avântul unora de a se declara de o anumită parte şi tendinţa lor exprimată de a se distanţa / delimita explicit de cei care sunt de altă părere. Ca să fiu mai limpede, în oraşul meu „alb” (acum alb_„vara_asta”) au fost câteva mii de oameni la vot, dar, discutând cu unii, cu alţii, am impresia că numai eu am votat DA… Or, din statistică reiese că au votat DA câteva mii. Nu, n-au fost falsuri: oamenii au votat DA, cum au spus înainte de a merge la vot, numai că se tem şi, de aceea, nu mai recunosc. Părerea mea.
Sigur că eu am forţat un pic etimologia în sensul că n-am văzut nicăieri vreun argument lingvistic pe care să mă sprijin, mai ales că nici n-am avut vreme să mă documentez; în acelaşi timp, nici nu văd vreun argument, de aceeaşi natură, care să mă contrazică. Probabil este un soi de contaminare survenită unei atracţii paronimice: poena, -ae = pedeapsă şi Poenus, -i = cartaginezul, punul, dar nu-i exclus ca „poena” să fi însemnat „ceea ce a păţit Punul”, iar „punio” (cu var. poenio) să fi însemnat „a face (cuiva) ceea ce au făcut punilor”. Repet, asta-i din mintea mea, acum, pe moment. Poate bat câmpii, cine ştie?…
Prietenul meu Brumaru, în „Tîrziu de toamnă” de Arghezi:
„Prin singurătatea lui brumar[u]
Se risipeşte parcul, cît cuprinzi…”!
*
Cît despre legătura dintre „punio, -ire” („a pedepsi”, dar şi „a răzbuna”) şi PUNI, – ipoteza dvs (dacă nu glumiţi!) pare a fi valabilă a posteriori, făcând din verbul amintit unul supramotivat semantic şi/sau etimologic.
Ce credeţi?
…că doară n-om tot plânge…
Mi-am adus aminte de Emil Brumaru care a fost acuzat că „i-a impus” Tamarei să-l citească pe Dostoievski şi a fost dat afară la propriu din… Căminul cultural!!!
:)))))))))
…asta-mi pare chiar o prostie mare cât… uniunea sovietică!!!
Eu, de exemplu, n-am făcut nicio boabă de rusă, n-am avut nicio tangenţă cu limbile slave, iar, deşi am greaca veche, când vreau să transliterez ceva din chirirlice, apelez la un specialist, nu mă hazardez niciodată de capul meu. Ca mine mai sunt vreo câteva milioane. (Bine, eu glumesc acum şi extrapolez, fiindcă sunt exemple pe care le am la îndemnă.) Ce vreau să spun prin aceasta e că există, în România, un număr foarte mare de oameni nu doar aflaţi în afara luptei politice, dar uitaţi pur şi simplu de politicienii care discută ei între ei, îşi pasează mingea de la unii la alţii, se înjură / jignesc / înţeapă / acuză reciproc, fără să le dea prin cap măcar o secundă că au în spate nişte oameni a căror soartă depinde de isteria lor politică.
Ce-am io cu Putin, Doamne iartă-mă? Ce am io cu Voiculescu? Ce are X, Y, Z, cutare anonim cu tot felul de personaje bune de-nţărcat copii, pe care ni le vâră pe gât politicienii?
Ce-l interesează pe omul de rând? Îl interesează un program coerent, viabil, care să-i capteze atenţia şi să-l determine la vot. Nu cred că X sau Y e chiar aşa de interesat de inimiciţiile politice ale cutărui sau cutărui catâr. Şi, cu toate astea, iată-ne pe toţi, cu căţel, cu purcel, prinşi într-un carusel isteric care NU e al nostru, acuzaţi de simpatii pe care NU le avem, de gânduri pe care NU le-am formulat, de proximităţi care NU există decât în minţile bolnave care NU pot înţelege că lumea NU le mai vrea!!!
Şi eu m-am uitat la „punitologie” şi m-am întrebat acelaşi lucru.
Ba mai mult, m-am răcit o dată, când mi-a dat prin minte că, deşi – contrar aparenţelor oficiale – „punitiv” şi „punibil” sunt taman pe viceversa, s-ar putea să existe o legătură între „punio, -ire” (care înseamnă „a pedepsi”, dar şi „a răzbuna”) şi PUNI!
Şi-atunci, măcar că discutăm la altă scară, „Carthago delenda”???
Dumnezeule!…
(Deja am luat-o razna.)
Aveţi dreptate.
De altfel, doamna Livia (care a inaugurat seria acestor comentarii şi căreia-i foarte mulţumesc) a făcut din „putinologie” nu alta decît „punitologie”.
Nu ştiu dacă e vorba de o eroare strict involuntară sau de un acte manqué… oracular.
Căci punitologia ar fi o ştiinţă a pedepsei, – iar eu, unul, n-am impunitate!
Or, mulţi dintre cei ce mişună în jur ne consideră, fireşte, punisabili.
…dacă ştiam eu poezia dvs., o dădeam pre dânsa, numai că n-am ştiut-o!
Infatuat nu stunteti, dar nu cred că e cazul să fiţi atât de modest: contribuţia D-Voastre e evidentă; diferenţa e că vaca la care ne gândim (să fie cu iertare, iar) mai scoate câte-un muget… Că, de glăsuit, nu putem şti exact ce-a glăsuit, câtă vreme vorbim numai din auzite: am auzit că a fost auzită glăsuind la telefon… Ooof, iar telefonul, Doamne bate-l!
Într-o carte care-mi aparţine, anume „Îndreptar practic de chiciologie” (ed. Vinea, Bucureşti, 2008, p.16), se poate citi, sub următorul epigraf: „Darling, I now have a butter dish/ that is shaped like a cow” (Leonard Cohen, „Butter Dish”), această kitschopohesie:
Hi, Mr. Cohen! Ce mai faci
şi,-aşijderi, ce-ţi mai face
untiera-n forma unei vaci
de lapte, cu capace
în loc de uger, – ca să scoţi,
din ea, pe-acolo untul,
şi are, la copite, roţi
(uitasem amănuntul
acesta), ca să umble-un pic
de una singură,
dacă vei vrea să-i dai un mic
impuls cu-o lingură
sau cu un bobîrnac, direct
în fund, cînd parcă fuge
pe masă, – fără alt defect
decît doar că nu muge.
Nu sînt, totuşi, într-atît de infatuat încît să văd într-însa o contribuţie de prim ordin la untologia postbelică tedescă.
Vă mulţumesc; nu fără să adaug, însă, că – pentru ca „utilizatorii” să înţeleagă la ce anume faceţi referire şi, eventual, să vadă şi… admire untiera amintită – ar trebui să caute (şi să deschidă, la pagina 135) „Cartea aleanului” de Leonard Cohen (traducere de Şerban Foarţă şi Cristina Chevereşan, ed. Polirom, Iaşi, 2006).
Încă o dată, mulţumiri.
Voi reveni, dacă am timp, cu altă comică untieră…
…să văd şi desenul. Şi ce găsesc pe pagina din stânga? Iată:
„Cu toţii vom fi scoşi din cadru
devenim
fragili
şi ne văd
în pielea goală
oameni
cărora
le este interzis
să ne vadă-n
pielea goală.”
Sigur că nu s-a gândit Cohen la ce mă gândesc eu (le avea el pe ale lui), dar parcă aşa de bine se potriveşte zicerea lui cu starea noastrăăă…
Ha, ha, ha!!!
Citez, deşi legătura e doar în mintea mea, să fie cu iertare:
„Draga mea, acum am o untieră / de forma unei vaci.”
(Păcat că nu pot reproduce şi desenul.)
Superba analiza!