Acest continut este doar pentru abonati. Pentru abonament Observatorul Cultural apasati aici.
SOFTUL ROMÂN. Despuşcăriaţi şi puşcăriabili
- 24-08-2012
- Nr. 638
-
Şerban FOARŢĂ
- Rubrici
- 12 Comentarii
Vocabula a se despuşcăria am auzit-o picurînd din gura lui Alexandru Ivasiuc, şi doar o dată-n viaţă (prin luna aprilie, A.D. 1967), – ea fiind prin urmare, pentru mine, un hapax legomenon, cum spun lingviştii. „Andrisantul“ memorabilei expresii va fi fost domnul Petre Ţuţea, în jurul căruia, la Madam Candrea, în ajun, făcusem cerc Ovidiu Cotruş, Taşcu Gheorghiu, Petrică Stoica, eu, ca şi alţi cîţiva, atraşi, pe rînd, la mica noastră masă, de irezistibilul spectacol al acestui Diogene cu alură, la cea epocă, de Jean Valjean. La masa de alături, Ivasiucii, – eu stînd, din întîmplare, cu spatele la ei. A doua zi, într-o cofetărie (de unde luasem o cutie de bomboane, pentru o vizită la nu ştiu cine), un cunoscut din Timişoara, fost student şi arestat în ’56, după Revoluţia din Ungaria (ca şi, de altfel, Ivasiuc), mă prezintă comeseanului său ţanţoş, care, tutuindu-mă din prima, îmi zice: „Te-am văzut la Casă, ieri, cu alţii, căscînd gura la Petrache Ţuţea. Da’ vezi că nu s-a despuşcăriat încă!“. I-am spus că nu-i politicos să i te uiţi altuia în farfurie, cînd mănîncă. Ivasiuc, împurpurîndu-se uşor, a întors-o, devenind mai deferent: „Pe dumneata, e drept, nu te-am văzut, fiindcă stăteai cu […]
PUŞCĂRIA-JUCĂRIA-I CU ARCUL RUPT ŞI SMALŢUL SPART, profund !
Pe ici pe colo chestii-interesante, reacţii-IOC sau vagi, tocmai acolo unde un Pessoa are dreptul divin la pseudo-hetero-nime iar alţii nu, Acolo unde timid se povesteşte despre comunism şi post-com., ACOLO un’ TĂCEREA e mai adevărată decît un vot la un referendum berc în care 7,4 milioane , se pare,-au fost de DA!, şi mult mai important şi-exact, desigur EVIDENT, în lumea mică-n care “televiziunea e (ca şi)viaţa” , poeţii TAC, învălmăşind cu drag, luntre şi punte peste hăul acestor vălmăşuguri care DOR.
Ce zici Maestre de toate-aceste minunăţii care spun clar cam pe-unde şi-n ce-am ajuns ?
Dar despre mail-ul personal trimis (de mine) rămas mut surd orb fără de răspuns direct cam ca în ţara asta-n care ……….45 de ani a fost o PUŞCĂRIE şi-azi hoţii şi bandiţii-s liberi şi abili de 22 de ani din 22 decembrie FIX !
Şi-n care tragi cu PUŞCA şi NU IA FOC, deloc, POC-POC !
Dar cine-azi a ZIS şi cînd şi cum c-acest “norod (E) de puşcăriabili”……..
Tăcerea poate-avea un sens ! Dar care ? Pentru cine ? În ce sens ? Şi cînd ?
Chiar GÎND !
Tare mai e greu să dai de capătul unui început atît de nesfîrşit de poezii şi de poveşti !
Cît despre PUŞ-CĂRII, nu e prea clar de unde-şi…. cum mîrţoga a-nţărcat bălaia.
În dicsionare, „à p®opos” de dicŢie scrie prea puXin, sărăcăcios şi NE-interesanT.
Doamna Rodica Zahiu, în România Literară nr. 38 din 22 sept. 2006, abia ne mai aduce aminte într-un articol despre „Închisoare”, cîteva detalii oarecum „haZ-lii”. Nimic mai mult !
E greu într-o Închisoare cu dichis să vorbim mai pe şleau despre mărunţişul adunat-Risipit !
Nu ne mai rămîne decît să împrumutăm cărţi de la bibliotecă, tocmai acum cînd ICR e văduvit de resurse ( nu chiar de puşcăriabilul suspendat nesuspendat înspre disperarea poetică a unora, fir-ar să fie !) de către continuatorul IDEII de ………. revoluXie ( cu „cs”)
Doar cu ciocanul ( şi secera) se mai pot sparge puşculiţele noastre pentru a ne aduna „măruntul” de-o viaţă.
Sau LA zid !
Împuşcăriabil, adică numai bun de împuşcat. Caz în care, bate mai curînd spre invenţie verbală.
Puşcăria era arsenalul, locul unde erau puştile. Pulberăria – locul unde se ţinea praful de puşcă, nu praful şi pulberea.
Cuvîntul vechi pentru puşcărie era ocnă – acolo erau închişi răufăcătorii, să taie sare pînă li se-mplinea termenul.
Dacă închisorile or fi apărut pe locul unor vechi puşcării, e altă socoteală. Dar vorba socotită ar fi închisoare – unde-i omu-nchis. Atunci, am avea închisoriabili, dezînchisoriaţi, răsînchisoriaţi. Evident, ar rebui să fie şi a închisoria – cu sens specific, delimitat de a închide în dulap, în magazie ori pentru inventar.
Dar la cine se referea doamna de la Gîndul? Că eu ştiu o listă lungă de împuşcăriabili.
Dar „puschea pe limba” de unde o veni ???
NU pun nicio ghilimea!
Să-şi pună fiecare ghilimeaua unde vrea.
PUŞCHEA PE LIMBĂ ! PUŞCĂRIABILII şi ABILII PUŞCĂRIEI NOASTRE
De unde oare se pogoară-n vremi cuvîntul “PUŞCĂRIE” ?
Printre neologisme, pleonasme, semnificaţii, etimologii, vocabule, abjectivisme-apropouri politic-ideologice-propagandistice de baltă năclăită de (45+ 22 de ani) de criminali, bandiţi şi hoţi IM-puşcăriabili ABSOLUT…….
De n-AR FI fost de fiecare dată o concluzie-moralizatoare cu iz zemos politic neaoş, Povestea-n sine AR FI fost cu sens, cu farmec, cu izbîndă.
Printre cuvinte, ritmuri rime şi căutări maiastre, Maestrul ne serveşte-o lecţie de “poliTRUChie” românească trunchiată rău cu cifre şi-adevăruri “şucare” româneşti moderne, noi, impresionabile, hodoronc-tronca, butinoX şi-IN-teresant.
Despre cuvinte-i Una iar despre cifre-o Alta,-Obsesia celor 7,4 milioane de votanţi de DA! ( data trecută cifra fiind precizată cu EXACTITATE milimetric-aritmetică) lasă peste cursivitatea textului cu vînă, o pîclă stranie de “dejà-vu” stîlcit, macabru, groază, nelămuriri şi abstracţiuni în amalgam.
Aş îndrăzni să amintesc aici un simplu fapt Seminificativ, cît hardughia asta-uriaşă trasă de boi, ca într-un cunoscut tablou faimos celebru naţional vîndut scump azi, cu-aproape 7,4 milioane de lei noi,
CĂ : 85,07 % de DA ! din cei votanţi, în 1990, adică fix-exact-precis 12.232.498 din totalul-total de 17.200.722, s-au prezentat la vot 14.826.616 ( 86,19 %) l-au ales (şi) pe-Iliescu preşedinte-al României din care azi au mai rămas, PROBABIL, doar 7,4 milioane.
A fost bine Atunci ? Urmarea e firească. Vizibilă la fiecare PAS, sub şi-n, adînc profund în ochii noştri ai fiinţelor noastre.
În locul “îm-puşca(ria)bilului” pre cum îl hîrjoneşte Maestrul pe sus-pendatul ( de Cine suspendat ?!? de către care Adunătură-adunare, rogu-vă, clar, o lămurire, măcar în latineşte, dar nu de propagandă ?!?! ) pe cine-am pune dintre ABILI, c-avem o sumedenie de destoinici, unii mult mai ABILI decît o altă grămadă de grozavi de groază.
PE CINE ? Pe-urmaşii Urmaşului, ÎM-PUŞCĂTORUL IM-PUŞCĂRIABIL, i.i., Tătucul Revoluţiei Cacialma ?!?
Cînd ţara noastră a fost transformată-n PUŞCĂRIE TOTALĂ şi, cei scăpaţi cu viaţă şi ne-mpuşcaţi în ceafă sau distruşi-striviţi la vreun CANAL au devenit violaţi, siluiţi şi siliţi, simple dosare, cifre, nimeni, PUŞCĂRIAŞI, o parte dintre-aceştia s-au transformat cu grijă, harnici şi destoinici în ABILI funcţionari de STAT (-ul)(în) PUŞCĂRIE .
OARE Ce supărare ne încearcă spiritul de ne jucăm febril-labil cu termeni, noţiuni, idei, de aruncat la groapa de gunoi a lumii, a istoriei şi a (non-)ETI-C-mologiei noastre.
În Clubul BĂŞCĂLIABILILOR de azi, nu mai rămîne printre altele decît întocmit şi-un dicţionar A-profundat de BECALISME.
Sîntem pe calea (ne)greşită a cifrelor exacte şi a prefixelor de toate felurile-genurile şi chiar de telefon.
P.S.( Ghilimelelele se pot pune de bună voie şi nesiliţi de nimeni, ici şi colo, după libera inspiraţie a fiecăruia )
După ce revin (nu de departe, ci de pe la 200 km), putem, între atâtea altele, vorbi despre pleonasmele de ordin diglosic, adică bietimologic, – fie sudate, ca „rotocol”, „ceasornic” „cocostîrc”, fie nu, ca „a tăcea mîlc”, ş.a.m.d.
Ele îşi au, în genere, sorgintea, când nu în incultură („un om onest, cinstit”, cum spun politicienii), într-o competenţă lingvistică redusă şi/sau un simţ al limbii ezitant.
Cu (cvasipleonastic!) multe muţumiri…
Acest „ministeriabil”, în franceză, e „ministrable”, i.e. „susceptible de devenir ministre”, – prima-i atestare datând, după Le petit Robert, din 1936.
Pe curând.
Plec din localitate în cîteva minute şi n-am timp de un răspuns mai lung.
Cînd mă voi întoarce, vi-l voi da.
Rezumîndu-mă la „ministeriabil”, – eu, cuvîntu,-l ştiu din Călinescu: în „Bietul Ioanide”, e un personaj, anume Pomponescu, aflat mereu pe lista miniştrilor in spe.
Nu arareori m-am minunat cum anumite vocabule (e.g.vocabulum -lat- ori vocable-fr-) ajung la limanul limbei noastre in straie feminine, desi anatomia de origine este de gen… dimpotriva) Si, à propos, nu-sh ce-mi veni, ma obisnuisem cu vocabula referind la forma, nu la continut. In fine.
La inceput ma speriai, memoria elefantastica a unei intimplari cu Sasa (ori Alec?) poate sa-l faca pe posesor de temut chiar si in hiperspatiu… mai stii? Pina una, alta, mai toti am fost pe cite-un drum bifurcind intr-o padure galbejinda , drept care nu ne miram ca pina si lui Fedia (ori Teo?) i s-au gasit bube-n cap , avind dumnealui un sale caractère, mai ales cind era afundat cu impatimire in rulete apusene. Vaz ca ma pierd pe drum. Durerea cea mai mare mi-e cu dictonul despre repauzati si opinia de bun simt a aceluia caruia nu i-a fost sortit sa ajunga protagonist in trilogia (?) Ciresarilor.(Nu ma pot pronunta asupra rolului limitelor imaginatiei in aceasta nereusita.) Despre morti, mai ales in literatura, poti zice orice si sa faci din asta una din marile carti a veacului XX-lea, cum si facu domnul acela confederat al carui nume s-ar talmaci Soimaru . \”As I lay dying, the woman with the dog\’s eyes would not close my eyes as I descended into Hades\”
…fiindcă, în discuţia de faţă, ele nu pot fi luate separat, ci numai şi numai împreună (altfel n-avem un studiu, ci numai o poveste, or, aici, în articolul de faţă, nu-i doar poveste, ci schiţă pentru studiu în toată puterea cuvântului, vorba cui ştim).
Tema zilei de astă-zi* e, cum vedem, derivarea parasintetică, de aceea ne interesează formarea de antonime prin substituţie de afixe, anume înlocuim pe unul cu altul şi obţinem cuvântul opus. Cum, de exemplu, se întâmplă cu „a înhuma” / „a deshuma”, unde procedeul funcţionează perfect: chiar dacă nu avem un verb „a huma”, noi ştim să ne gândim automat la „humă” (da, da, bucata însufleţită din Humuleşti, care nici frumos, nici cu minte, nici bogat, dar nici sărac şi etîcî). Deci n-avem, cum spuneam, un „a huma”, cum nu avem nici „a brăca”: avem însă un „a dezbrăca” – pe care, pare-se, l-am preluatără deja derivat dintr-o formă neatestată (nu contează, important e că-l avem) – pentru care limba română a creat, prin acelaşi procedeu, forma opusă „a îmbrăca” (aşa socotim noi, poate că n-o fi fost chiar aşa, dar cine mai poate depune mărturie în ziua de astă-zi** că va fi fost ori nu chiar aşa?).
Booon…
Acuma, fără să aprofundăm noi foarte profund***, trecem la starea lui „des-/îm-/puşcăriabil” (ordinea este strict cronologică, stabilită ad-hoc, după datele preluate din articol)… Aice cred că „lingvistul” a procedat la suprimare de afixe, ca-n cazul lui „stomatolog”, care, să fie, l-a tăiat pe „-ie” din „stomatologie”…
Vai de mine! Cum adică „ce-l împinge de la spate”? Acum îmi pică fisa! Apăi, cum să plece, Maestre, chiar amu, când, după ce fost-a şi poet, şi filosof, tocmai descoperitu-s-a de lingvist??? Aolio?! Mai întâmplatu-s-a vreodată aşa ceva pre faţa pământului, ca vreun om politic să-şi fi adus până-ntr-atât aportul la contribuţie****?
* Pe vremea mea, când se alăturau cuvinte cu acelaşi înţeles, toată lumea ştia că avem în faţa ochilor un pleonasm. Dup-aia, când toţi au început să rîdă la „cobori în jos”, am aflat că-i zice tautologie şi-am început să ne cam ferim, că, vorba aia, nu toată lumea-i poet şi… cum s-ar zice, noblesse oblige. În ziua de astă-zi, a devenit o modă, nu se mai fereşte nimeni, ba chiar, uneori, îmi dă prin cap să mă-ntreb de nu cumva o fi devenit obligatoriu, la ce naţie de poeţi am devenit. Eu îmi iau, totuşi, măsurile de siguranţă, şi spui că nu-i slobod să vorbim aşa decât în situaţiile în care o facem cu bună ştiinţă.
** Ca la nota anterioară.
*** Tot aşa.
**** Cred că e cazul să mă opresc aici cu trimiterile, fiindcă „aparatul critic” riscă să scape de sub control… :))))))
Pai seamana, cuvantul asta, puscariabili, cu ministeriabili, parca si asta e un cuvant care exista pe piata, nu? Da’ mai mult mi-ar fi placut sa ramaneti in zona inventivitatii lexicale, decat sa va mai insuparati ; cum e in ziua de azi cu niste cuvinte de ramai traznit ce etimologie au si cu ce sens au ajuns la noi, in limba actuala, asa o fi – cine stie – peste o suta de ani, cand or sa creada ca toti detinutii s-au fost mai intai impuscat, de aia le zice impuscariati.