SOFTUL ROMÂN. Rîsu-plînsu

Mă întrebai, monşer, deunăzi, cum îmi explic „umoarea negativă“ a autorilor zişi comici – între aceştia, uneori, eu însumi? Ei bine, dacă aş putea să-mi însuşesc întrebările pe care mi le pui, făcîndu-le, adică, ale mele şi, apoi, punîndu-ţi-le eu, e cert că ai putea răspunde mult mai bine la ele decît mine, hic & nunc. Ion Barbu disocia, nu mai ştiu unde, între problemele pe care noi le punem şi acelea care ni se pun. Problema mi se pare una dificilă din cel puţin două motive: primul ar fi că eu sînt „comic“ neteoretic, ci spontan; al doilea, consecutiv celui dintîi, că intuiţia prevalează, în cazul meu, asupra analizei. Lucrez cu emisfera dreaptă! Regret că-s doar un practician naiv; mă strădui, totuşi, să-ţi răspund. Crede-mă că tot dialogul nostru ar deveni aproape fastidios şi, eventual, am amuţi oleacă, dacă ar fi posibilă, acum, reproducerea feţei lui Michel Simon la funeraliile lui Fernandel. Clovnul care plînge e, pesemne, cel mai întristător spectacol. Mutra urîtă, dar bonomă sau comică a lui Simon se transfigurează, într-o doară, prin plînsul ăsta fără lacrimi, prin hohotul inaudibil, printr-o sluţenie care cere milă. Nu, însă, pentru că e… slută, ci pentru că-şi trădează rolul – […]