„Competitivitatea“ și investițiile străine

Marota salvatoarelor investiții străine s-a instaurat la noi la începutul anilor ’90, fiind relativ rapid însușită de toate forțele politice relevante. Pînă în 1996, opoziția față de investițiile străine ca panaceu se manifesta prin forme puerile și totodată populiste, de genul „nu ne vindem țara!“, în spatele cărora începuse însă deja să se desfășoare demantelarea producției autohtone. Chiar și atunci, conflictele legate de privatizări nu au fost decît în parte unele care țineau de protecție socială și lucruri de genul acesta; mult mai mult a fost vorba despre intențiile afaceriștilor autohtoni (a se vedea Kapitalism – rețeta noastră secretă) de a face, în varii moduri, profit de pe urma spolierii sau aproprierii fostelor întreprinderi de stat și a mijloacelor de producție în general.   După 1996, în România au început să pătrundă din ce în ce mai mult investitorii străini, primiți în general, de atunci și pînă acum, cu brațele deschise de către autorități și nu numai. Erau imaginați ca aducînd capital, locuri de muncă, instaurînd, așadar, pacea socială și ducîndu-ne cu un pas mai aproape de progresul economic mult visat. Rapor­turile hegemonice de putere Vest-Est s-au reprodus astfel într-o veselie în Româ­nia, o ţară atrăgătoare, datorită forței de muncă […]