Pe scaunul de faianţă, Marta, ca păpuşa mare, vie, fără gînduri, închide şi deschide ochii. Oboseala curge trîndavă, indiferentă. Prin ochii întredeschişi, vede pieliţa de sticlă a uşii cum se întinde, în culori dulci, desfăcute, trandafirii, albastre, devine un vitraliu înalt, umed de soare, odihnitor. Ca într-o strană, o cuprinde răcoarea ce suie din piatră, din ziduri. Privirile alunecă în jos pe lacul lucios, …