Demonii iubirii sau rămas-bun adolescenţei

Pe scaunul de faianţă, Marta, ca păpuşa mare, vie, fără gînduri, închide şi deschide ochii. Oboseala curge trîndavă, indiferentă. Prin ochii întredeschişi, vede pieliţa de sticlă a uşii cum se întinde, în culori dulci, desfăcute, trandafirii, albastre, devine un vitraliu înalt, umed de soare, odihnitor. Ca într-o strană, o cuprinde răcoarea ce suie din piatră, din ziduri.   Privirile alunecă în jos pe lacul lucios, negru-cenuşiu al mozaicului, cu stele albe, risipite pulbere, învălmăşite în grupuri neregulate, un cer de noapte răsturnat în oglinda adîncă, de întuneric lichid, nemişcat. Privirile printre gene se ridică şi se lasă lin, apropiate, ca două aripi întinse pe suprafaţa apei. De-a lungul picioarelor, se suie frig. Un fior scurt o scutură. S-a întîmplat ceva? Nimic. S-a stins vitraliul. Iedera opacă, dinţată se desenează verde-întunecat. Parcă întinde aerul lăptos, cenuşiu, ca o perlă. A trecut vremea cîntatului. E frig şi greierele e gol, sărac. În casă sînt furnicile, mama, tanti Lina nu duc lipsă de nimic. Săraca Lina, grasă cum e ea, numai a furnică nu seamănă. Şobolănoaică, da, asta e. Roade toată ziua întîmplări mărunte, bagă colţişorii în coaja lucrurilor, ia puţin de ici, puţin de colo, dă sentinţe pe dos, fataliste, practice. E […]