CE GÎNDEŞTE FILMUL? Cinema și gîndire (I)
Gilles Deleuze - Cinema 1.Imaginea-mișcare
- 02-11-2012
- Nr. 648
-
Cezar GHEORGHE
- FILOZOFIE
- 1 Comentarii
În istoria filozofiei nu există mulţi gînditori care să fi identificat potenţialul de „gîndire“ al cinemaului. Poate şi pentru că – prin comparație cu alte arte, precum pictura sau literatura – cinema-ul este încă o artă tînără. Și, dacă îi dăm dreptate lui Peter Greenaway, istoria cinema-ului abia începe. De cîțiva ani însă se vorbește despre film din punctul de vedere al ontologiei sale. În filozofia contemporană, încercarea de cea mai mare anvergură rămîne încă analiza făcută de Deleuze în cele două cărți consistente, Cinéma 1 – L’image-mouvement şi Cinéma 2 – L’image-temps (Les Éditions de Minuit, 1983, 1985). După cum arată şi titlurile, cele două volume abordează problema „compunerii“ imaginii de cinema prin diferenţierea din ce în ce mai subtilă a diferitelor planuri ale mişcării, precum şi desfăşurarea imaginii cinematografice în timp (ca durată bergsoniană). Cărţile despre cinema scrise de Deleuze în anii ’80, ca urmare a cursurilor de la Vincennes, oferă o abordare a cinema-ului diferită de perspectivele statice asupra operei de artă. Filmul nu mai este (doar) „reprezentare“, o simplă proiecţie, ci are potenţialul de a crea propriile mişcări şi moduri temporale. Aceste mişcări („figuri“ ale filmului) sînt determinate de elemente formale – precum ritmul (realizat […]
Demersul discursiv, in genere, pare dintru inceput handicapat ontologic. Asa cum cel intemeiat pe cuvint (parole, fr.) nu poate convingator transa in ce priveste originea/esenta sa -penser sa parole ou parler sa pensée- daca ne indreptam spre cel al imaginii (in miscare) si pastram pivotul gindirii, am indoieli ca putem sa-i decelam cu-adevarat (!?!) mecanica/dinamica. Penser son imagination ou imaginer sa pensée (unde gindul/gindirea functioneaza exclusiv cu “concepte vizuale” iar imaginatia este capacitatea de a “articula”/secreta imagini)? Ca sa fiu mai intuitiv (hmm…) as recurge, macar in parte, la exemplul felului de “gindire” al unui sarpe, in care cuvintul nu exista: “gindirea” se articuleaza exclusiv pe senzorialitate (sinteza de vizual, olfactiv, tactil, termicitate etc.)
Discursul lui Deleuze despre cinema este , totusi, al unui filosof, exterior lumii imaginii in miscare ( sa zic: per se ?), chiar daca generat de aceasta; poate fi pilotetratomie sau tot asa de bine pogorire metodica in maelströmul imaginii defilante. Este, totusi, in ciuda virtutilor universalizante ale filosofiei, unul parcelat (punctul de plecare si o buna parte din focusul argumentativ fiind cinema-ul lui JLG) ori, “marxizind”, conditionat istoric (ba si statistic). Cum s-ar fi articulat el daca, sa zicem, infima minoritate de filme de genul “Baraka” al lui Fricke or “Mama si fiu” al lui Sokurov ar fi fost majoritara sau ar fi fost etalonul indisputabil in evaluarea gindirii cinematice?