SOFTUL ROMÂN. Centenarul Caragiale: Conţina şi Tarotul (I)
- 16-11-2012
- Nr. 650
-
Şerban FOARŢĂ
- Rubrici
- 5 Comentarii
Oricît de dizgraţioşi, infami sau cinici, eroii comicului Caragiale au, paradoxalmente, rezerve de candoare, unele ingenuităţi, „prostia“ lor, care ne şi forţează indulgenţa, făcîndu-ni-i, la limită, simpatici. Să fie un efect, acesta, al stării lor, iresponsabil-puerile, de inşi de dincoace de bine şi de rău? Dar tocmai puerii, Ionel sau Goe, aici, sînt foarte antipatici! Să fie consecinţa însăşi a „estetismului“ caragialesc, i. e. a lipsei de accent moral decis? Dacă, oricum, mania franţuzului, să zicem, pozitivist, cum e, şi cartezian (prin ergotaju-i excesiv, pînă la, uneori, meschinărie) este aceea de a nu fi dupe, onorabilii lui Nenea Iancu au parcă, între altele, vocaţia, de nu cumva secreta voluptate, a cocuage-ului magnific (fie şi dacă fac, avînd „ambiţ“, caz de „onoarea lor de familişti“), fiind, de regulă, creduli şi (auto)sugestionabili: numai buni, adică, de „tradus“. E pentru că un Conu Zaharia, un Titircă, un Cetăţeanul turmentat sau Catindatul sînt, după G. Călinescu, nişte „mistici“. O „mistică“ (în una, baremi, dintre situaţiile ce o implică) ar fi, nu mai puţin, Miţa Baston. Ancheta ei în legătură cu prezumtiva-i concurentă la inima galantului frizer nu-i una logică, detectivistic-deductivă, necum „ca la poliţie“, ca la „intrigatoriu“, ci inefabilă, căci ocultistic-inspirată. Republicana noastră crede […]
«Văz eu că Nae nu-mi dă atenție,
că mă coboară,-ncet, de pe tron;
drept pentru care,-n ochi, cu asenție
am să-i dau mâine, de vitrion.
Oh, și fusesem a lui adorantă,
oh, și fusese al meu amic!
Soartea e însă mult aberanta
și, din amoare, face nimic.
Simț că pe dragul de Nae-l voi pierde,
am o prepunere, de la un timp;
în cărți îmi cade una de verde
ce-mi stă în carne ca cum un ghimp.
Simț că amantul meu mă traduce,
dar, cât o fi el de subhirurg,
o să-l pârlesc eu, chit că m-oi duce
la pușcărie, tunsă chilug.
Gata cu gândul unei carere,
c-am fost să intru la telegraf,
dar nu am vârsta care se cere, –
halal să-ți fie, Mițo, ești praf!
Dar și de-oi pune mâna pe amo-
reaza lui Nae, să vezi tupeu:
„Ce moaș’ta,-i voi spune, cauți, madamo,
în grandiropul omului meu?!”
Ei bine, dom’ Nae, văz eu că nu ți-e
pic de rușine, că-ți sunt fidea;
lasă că-ți torn eu o revulutie
care o alta nu s-o vedea!
N-ai decât: sare pune-mi pe rană,
uiți că fiică-s eu, din popor,
și-s violentă și republicană,
că,-n vine, -mi curge sângele Lor,
al ălora care, -n unșpcie fevruarie,
fost-au martirii de la Ploiesci;
eu-s ploieșteancă, eu n-am fruntarie,
musiu Năică, – infam ce ești!
Acu, dom’ Nae să vezi istorie!
Jur pe statua de la Ploiesci
a Libertății, că voi victorie,
că, mizerabile, ai să plătești!*
Asta mi-e crucea, ăsta e mersul
ceasului soartei: da, voiŭ scandal
cum nu mai fuse în „Universul”,
eu, neică Nae,-s gata de bal!
O cremenală-s! D’aia în bere
și vin, să stâmpăr, voiŭ, focul meu,
căci nu e pe lume altă durere,
decât durerea ce-o simțesc eu.
*Variantă (pentru albumul dumneavoastră):
Acu, dom’ Nae, să vezi istorie!
Pe stàtua jur, din târgu-mi străbun,
a Libertății, că voi victorie,
că, mizerabile, o să-mi răzbun!»
– Șerban Foarță, „Amorul unei ploieștence”, în vol. „Caragialeta”, ediția a II-a, revăzută pe ici-colo, în părțile esențiale, Editura BRUMAR, Timișoara, MMII, pp. 21-23.
Avem, cum ar fi spus Dimov, „lipsusuri” stranii, uneori… Vă mulţumesc că mi l-aţi reamintit pe Kir Ianulea.
Cât despre fragmentul citat, cu Acriviţa, pare scos de-a dreptul din Mateiu, – care-l detesta, după cum ştim, şi din pricina, eventual, a unei mari asemănări. E vorba de „idiolectul” familiei Caragiale.
În urmă cu patru ani de zile, publicam, la Editura Vinea, un „Îndreptar practic de chiciologie”.
Transcriu, mai jos, predoslovia cărţii, pentru a putea, astfel, introduce, pe un alt file, două texte dedicate lui Nea Gigi…
Aceste rânduri îs pe gustul
celor ce bat un ţâr,
pentru a-l frăgezi, cu bustul
lui Cicero… Că-l vâr
pe Nenea Iancu,-n prefaţiune,
deci dintru început,
e-un fapt ce-şi are o raţiune
uşor de priceput,
încât n’ansist. În rest, nu biciui,
nu vestejesc, nu ard
cu fierul roşu, – pen’că chiciu-i
un fenomen bastard:
amestec de calofilie
du(b)ioasă c-un prost-gust
făcându-te ca, o felie
de-orice, s-o baţi c-un bust
al unui orator ilustru, –
care la rându-i e
un chici, şi el, de bronz cu lustru,
slujind drept presse-papiers.
„De roşu, de ghindă, de tobă, ori de verde.“
Aici:
http://atelier.liternet.ro/articol/5190/Serban-Foarta/Test-pentru-printese.html
Desi atita caragialitate , in ceasul cel de toate zilele, nu in circumstantialitatea aniversara, pare uneori a ma dovedi iremediabil, nu pot sa ma mir indeajuns ca, daca exista conditii oportune, dovedirea iremediabila se mai degonfleaza si naste disponibilitate de absortie suplimentara. Deja Tandemul trecut m-a dus pe caile sale catre Kir Ianulea (trebuie citit/a si recitit/a, e narativ comic si tonic destul ca sa revigoreze orice lector onest). Probabil ca domnul Foarta va fi fost avut ratiuni sa purceada cu divinatoarele foite, ci nu cu cele de joc. Ca sa fac reclama povestirii (pe care am vazut-o numita si nuvela) am sa decupez din Kir Ianulea un moment de turnura caruia ii este indisociabil aliat rolul de vină-toriu al cartilor de joc, nu strain de premiza marxista ca materialul determina spiritualul (hi, hi, ar zice Aghiuta, autocritic):
“Totodată, Acrivița mai căzuse și la darul foițelor: casa plină de jucători, masă lângă masă – otusbir, ghiordum, ba și stos – și dulcețuri, zumaricale, vinuri, cafele și vutci, și ciubuce peste ciubuce, ziua până seara, și noaptea până la ziuă. Pe lângă asta, era și agiamie și-nfumurată că nimini nu știe juca mai bine ca ea – și, se-nțelege, pierdea gros. Toate cheltuielile și pierderile astea îl dedeau mult îndărăt pe kir Ianulea; nu se mai ajungea din venituri.”
E weekend; mai cu o kontsina, mai cu retsina, poate va gasiti un pic de vreme si pentru a-l (re)vizita pe Kir Ianulea. Va doresc…(sa va gasiti vreme, nu stiu ce ati crezut …)