TANDEM. Tinereţea lui Arhimede
- 23-11-2012
- Nr. 651
-
Tudor BANUŞ
- Rubrici
- 25 Comentarii
Tinereţea lui Arhimede A întîlnit-o, oare, june,-n Alexandria, în Egipet, cînd născocea un cric, un scripet şi alte alea?… Nu se spune-n cărţi, dar se poate presupune, femeia-pasăre fi’nd un vechi idol, – ce-o făcea pe muza lui Arhimede, în Egipet; iar geometrul, suflet bun, o luă acasă,-n Siracuza, cînd, după el, dădu lung ţipet. Femeii-pasăre, se vede, abia acum, în Siracuza, că spiritul geometric nu-i e pe plac, – cînd, orb ca o statuie, pe ţărmul mării, Arhimede se-afundă-n sine şi n-o vede, sporind savoarea amăruie din pliscul ei, care se vede că-l zgîndăre, ca să nu uite că trebuie să se mai uite, din vreme-n vreme, şi la ea, ai cărei sîni rotunzi sînt, parcă, pe carnea ei de catifea, trasaţi cu un compas de marcă divină. – Pasărea, şi ea, încearcă să se facă cerc de pene,-n juru-i; însă pentru că nu are un singur centru, (unul fi’nd ea, – el, celălalt), nici cercul păsării nu-i cerc îndeaievea, ci elipsă ce este un oval cu două focare; şi,-n elipsă-i cald ca-n miezu-albuşului din ouă, – prin care plodul se străvede ca-n filigrana unei coale… Ci Arhimede, în eclipsă simţindu-şi […]
Vă mulţumesc pentru mesaje, stimate domnule StPaul, şi mă simt de-a binelea flatat că-mi scrieţi: fineţea, erudiţia şi poligloţ[s?!]ia Dvs îmi impun respect şi admiraţie…
Cât despre „ordonata spiră”, pe lângă faptul că am fost cam cabotin, rămâne, ca şi Dreapta Simplă a lui Ion Barbu, un fel de „vis”, un ideal.
Sunt, altminteri, îndeajuns de spiralat – pentru a mă subscrie, ca în Titanic Vals, S p i r a c h e !
Domnului Serban Foarta
Imi vine a ma-ntreba daca nu cumva sinteti ca La Belle dame…sans merci; mai ia cu vertij de-atita imbuclatura (triple/quadruple boucle piqué…); e putin straniu, cu putin inainte de a ma infasura dv. in estset am pomenit, prin vecini de-aci, un beta si, cum gindul o ia razna, am vazut cu ochii mintii un scharfes ori un violoncel rotindu-se pe pica-i si sfirsind ca butternut ori turban squash –minunata aratare in toamna dovleacul asta- enfin. Acuma , nu stiu daca sa va cred pina la capat ca sinteti adept al bidimensionalitatii; quitte a nu sti sa fi cersit dv. cafea, poate va ravizati in ce priveste rotunjimile spatiale, dintre care unele au si fost evocate pe-aci (aide-mémoire, v-o dau pe armurareasa cea regretoasa si coifareasa: Ces gentes espaules menues, / Ces bras longs et ces mains tretisses, / Petitz tetins, hanches charnues, / Eslevées, propres, faictisses / A tenir amoureuses lysses; / Ces larges reins, ce sadinet / Assis sur grosses fermes cuysses / Dedant son joly jardinet) . Ah, si lila-mi sosi parfumata cu vanilla. Merci
Pentru înlăturarea oricărui echivoc, ar fi de spus că „macaroana” amintită în strofa dedicată Dvs e, flască prin definiţie, cea din supă.
Cât despre curbele în spaţiu, „gauches” („Atâtea clăile de fire stângi!”), s-ar putea să le prefer (nu totdeauna, – dar când le uit, de pildă, pe-ale lui Valéry: „O courbes, méandre…”), „ordonata spiră” (a lui Ion Barbu, bineînţeles).
În rest, ca, dacă vreţi, adept, al bidimensionalităţii (filei de hârtie, – şi, implicit, al curbei plane), am, uneori, tendinţa să închid (!) suava buclă/bucvă (!) într-o carte (în speţă, într-un desuet album), – ca în holorima de mai jos:
E scharfes S-ul buclei sale
într-un album: eden ascuns
într-un alb. (Umede,-n ascuns,
eşarfe-s.) – S-ul buclei sale
cu, prinse-n şnur lila, scrisori
vechi, – nu făr’ de velinuri scumpe;
vechi nufăr de velinuri scumpe
cuprinse-n şnur lila: scrisori.
Domnului Serban Foarta
Multumesc pentru dedicatie, incep a ma teme ca o sa ajung la a sense of entitlement (cel putin lunea)… Pina una, alta, iata, deschiderea ce se… deschide probeaza ca, fie si fara a va converti, pareti simpatetic Ordinului/ordinii spiralei flasce…
… affettuosamente:
Spirala flască, macaroana,
(suflaţi în trâmbiţe şi bugle!)
ea însăşi va purta coroana
unei sublim buclate bucle…
N.B. „Bugle” se citeşte cum se scrie.
Cu regret, vad ca m-am grabit si n-am specificat „andrisantu” precedentei postari; fac cuvenita precizare: Domnului Serban Foarta
Am sa las in sama arhimandritului, in speta, a “procororului”, suspiciunea de conspiratie, desirare catre sine(le Tandemului) si alte capete de suspiciune-acuzatiune si am sa spun doar ca exista cusurgii, unii cu staif, ca Eco –nu cea „a lui” Villon- care chiar “legifereaza” autonomia textului (relativ la intentia autorului). Am lasat sa se intrevada ca dialectica implicitului si explicitului –in biunivocitate- e mai degraba tainica decit vadita; daca pentru cusurgii consecutia e irelevanta/inexistenta, eu o accept ca fapt de diacronie; mai apoi, cine, cum arunca lumine, necesitatea ori relevantsa unei (sub)ordonari, nu stiu daca ma angajez. Pe vremuri ma obisnuisem ca Sonata a 5-a in fa era pentru vioara si pian, azi aud pe-aci “The Spring sonata for violin (Wilhelm Kempff at the piano…)” Si daca tot e sa ma rezbelesc, nu-l iert nici pe McLeish, pe care insumi l-am chemat la bara: formula lui e tricky-truistica: chiar si numai/doar fiind, nu-i fiinta/rea un tilc in sine (tilcul florilor nu-i rodul…tilcul zarilor e norul…)? Nu pot dovedi beyond any doubt, dar imi suride gindul ca spirala flasca va fi fiind, intr-o dimensiune pe care o ignoram ori care ne indifera, o nebanuita, indicibil de eleganta, bucla buclata.
Cit despre trenu-u, vorba ardeleanului: ce daca o plecat trenu, ca biletu-i la mine(?)…
Cu riscul de-a părea pedant, revin şi zic:
Lebăda Ledei îşi fulturase aripile albe, o clipă, şi jur-împrejurul meu. Cu atât mai mult cu cât pe Leda, în idiomul nostru, Le(bă)da o include, o încape… Numai că asta ar fi implicat o inversare (Lebăda, alias Zeus, fiind mascul) de semn, de signe/de… cygne!
P.-S. Leda, iubita marelui poet Ady Endre, este inversul numelui Adel.
Aripile, de fapt, sunt ale Zeului metamorfozat în pasăre.
Eroarea se datorează vagii paronomasii dintre, în română, numele femeii, Leda, şi al păsării, care e o Lebădă.
Încă o dată, scuze!
Leda îşi fulturase aripile albe, o clipă, şi-mprejurul meu. Cu atât mai mult cu cât pe-acesta, în română, Le(bă)da o include, o încape… Numai că asta ar fi implicat o inversare – Lebăda, alias Zeus, fiind mascul – de semn, de signe/de… cygne!
Confuzia dintre „andrisant” şi „expeduitor” e, aici, foarte lesnicioasă, date fiind corpul de literă minuscul şi aşezarea-n spaţiu a celor două nume, încât vă rog să-mi treceţi cu vederea supărătoarea neatenţie.
Mulţumiri!
„…poate ca s-au inturnat putintel lucrurile si timpul, in loc sa se lase devorat, si-a scos din teaca gheara…)”
Nu te contrazic.
E posibil să ne aflăm în plin proces de metamorfoză: adică pasărea să fi pus stăpânire pe trupul femeii, dar încă nu de tot: „Pasărea, şi ea, / încearcă să se facă cerc / de pene…”
Nu eu l-am amintit pe Prometeu, ci Daniel, dar am zîmbit, citind, să știți, pentru că și eu m-am gândit la Prometeu, dar legat de foc, nu de… ficat! Serios vorbesc. Altundeva, Daniel o pomenește pe Leda. Și iar am zâmbit, că și eu am ajuns pe-acolo, dar am abandonat rapid acea direcție, cum, bănuiesc, a făcut și Dlui.
E amuzant – și antrenant! – să cauți tot felul de chestii și să tragi cu coada ochiului la găselnițele vecinului, ha, ha, ha…
Nu mi se pare deloc, Maestre, că poemul n-ar rezista în afara imaginii. Dimpotrivă! Cred că se potrivesc atât de bine în TANDEM tocmai pentru că fiecare vine cu individualitatea sa. D-Voastră spuneți că noi am observat tot soiul de amănunte. Așa este. Le-am observat. Dar de ce am crede că nu le-ați observat și D-Voastră? Apoi spuneți că ați canalizat interpretarea imaginii într-o singură direcție. Eu cred că așa se și cuvenea. D-Voastră ați acționat instinctiv (mai bine zis, precum confrații D-Voastre, prin condei de „marcă divină”), în virtutea harului ce-l purtați; noi, cititorii, am acționat receptiv, în virtutea unui exercițiu deprins. Eu n-aș spune că textul poeziei este vasal textului imaginii, ci că ele sunt expresii de același rang în registre diferite. D-Voastră nici nu v-ați propus și nici nu ați făcut un inventar al detaliilor desprinse din grafica lui Tudor Banuș. Noi le-am văzut (ați văzut că le-am văzut, ha, ha, ha) și mă gândesc acum că un cititor interesat s-ar putea întreba DE CE le-ați lăsat la o parte (pe unele) la fel de bine cum s-ar putea întreba de ce le-a ales pictorul. Deci nu suntem în același plan? Ba da. În același plan, dar în registre diferite, fiecare cu peana lui: pictorul cu peana lui, poetul cu a lui, geometrul cu a lui (compasul), ca să nu mai vorbim de femeia-pasăre-cu-pene, care, Doamne, Dumnezeule, câte poate avea?! Așa gândesc eu. Cum văd, nici Daniel nu e departe și mă felicit că am avut răbdare să posteze D-Sa mai-nainte.
Eu nu văd, așadar, un comentariu critic în textul Dvs. Eu văd o producție artistică de sine stătătoare, cum este și grafica ce-o însoțește, de altfel. Povestea se susține singură – Arhimedele, tânăr, pe aripă de Muză. Nu spune textul dacă a părăsit-o sau nu; spune numai că „dă să scape / dintre penajele cu ape / de-atlaz răsăritean și moale”. Tot Arhimedele a fost măcar o dată-n viață atins de-o aripă de Muză…
Faptul că-l amintiţi pe Prometeu, mă face, glumind pe jumătate (sau pe sfert), să bănui că pasărea-i şopteşte bărbatului gol şi chipeş, la ureche, faimosul calambur al lui Desnos: „Prométhée Moi L’Amour”!
De acord, domnule StPaul, cu Dvs (recte cu Archibald MacLeish): poemul nu trebuie să semnifice, poemul trebuie să fie.
Ba chiar, şi mai în ton cu personajul imaginii lui Tudor Banuş: „A poem should be wordless/ As the flight of birds”.
Ceea ce e adevărat, dar numai atunci când el, poemul, e, dacă vreţi, autonom, iar nu vasal, adică tributar (precum un comentariu critic), unui text care-l precedă şi, în sens larg, şi-l subsumează.
Or, fără grafica lui Tudor Banuş, la care strictamente se referă, textul meu ar fi cam fără noimă.
În ceea ce priveşte „Un coup de dés jamais ne clora l’ouverture”, cum admirabil spuneţi, parafrazând un epocal enunţ, – mă tem că orice zar în plus, fără să închidă deschiderea, o redeschide (aleatoriu, bineînţeles) către (sau „întru”, cum ar spun Noica) un infinit aşa-zis „rău”, – bucla ne(mai)închizându-se nicicând, ca a unei spire tot mai flasce!
Nu mai continu-u (cum spun, azi, grămăticii că trebuie să spunem), pentru că pierdem trenu-u!
Dar (adaug de la geamul trenu-u-lui, deschis): poate că tocmai asta se cade să se-ntâmple; căci (cu un vers, uitat de mult, al lui M.R. Paraschivescu şi cu trimitere, în ocurenţă, la femeia-pasăre din enigmaticul desen): „Enigma prin femelă e prelungită-n vid”.
@Daca_nu_nu
Apoi, daca semanati nelinisti (ori imi pare asa), am zis sa ma uit si eu la gherutsa aceea oarecum supernumerara, supranaturala si ma poticnii de o gamba si o coapsa ce par pornite pe drumul fascierii (care proces imi aminti o imagine dintr-un distih: “And now, like amorous birds of prey, Rather at once our time devour” dar si evoca o poza avatara din vremi prometeice –flancul drept, cel cu ficatul- generos oferit asaltului; poate ca s-au inturnat putintel lucrurile si timpul, in loc sa se lase devorat, si-a scos din teaca gheara…)
Domnul Foarta, nu-mi vine a crede ca vaga vina va sa propaseasca, gindul pune in mars o (f)logistica mult prea impresionanta si irepresibila pentru masura disponibilitatii diverselor sisteme de canalizare: doctorantura, lascivitate, totalitarisme etc… Un coup de dés jamais ne clora l’ouverture …Si-apoi, totusi, parc-am auzit pe undeva : A poem should not mean/ but be.
i-o scriu chiar asha: ma *uimeshte* (dar nu prea, sa shtitzi – mda, am revenit la „politetze”) faptul ca, venind din doua domenii diferite, *votez & io cu „ovoidul”). Shi *nu* cu sfera, adica. Votez cu Brancushi, (cu care ma inrudesc mai de diparte), iar nu cu Archimede.
Ce-nseamna, insa, a „vota”, in acest context ? – ca-n *alt* context, vaz ca o shtitzi, Maestre?
Pai, e vorba (o shtitzi, desigur, io o scriu mai „analitic”, pentru cei care s-obosesc d-a ceti p-acilea) de *chiar*
„lupta” dintre „perfectziune/Moarte” & „imperfectziune/Veatza”.
Ca, mda, sunt *milioane* care prin *religie* chiar „aleg” Moartea. Shi-o prefera vietzii (fie & mortificandu-se inca-n veatza).
Io *nu ma prenumar*… Ca, mie-mi place poanta, mie-mi place agumentul ascutzit, imi place coloarea, sunetul, imi place femeea (da, chiar, chiar & Femeea!), imi plac golanii, imi plac cei „plecatz’ da pa shina”, imi plac poetzii, imi plac betzivanii, imi plac *mai tatzi* cei care nu-s inca ” in-regimentatz’ „…
Ca, p-acolea-i „adevaru’ ” – chiar cum fu cam de dintotdeauna.
Cele bune,
Nea Marin
Dumitru Mihail, Daniel StPaul, Dacă_nu_nu…
Citindu-le comentariile, mă încearcă un sentiment de vaga vină că, propunând o interpretare, una, a „gravurii”, aş putea să canalizez semnificaţia ei într-o singură direcţie.
Or, multitudinea de sensuri decelete de către cei trei anterior numiţi îmi dă senzaţia că transform o „opera aperta” într-o „deschidere care se… închide”!
Pentru că grafica arată doar, pe când discursul critic (fie el şi în versuri) spune şi expune (precum un expozeu).
Un singur lucru mi-aş dori: anume ca „expozeul” meu, fără a „epuiza” figura, să o secondeze onorabil!
Într-adevăr, deosebită această postare, atât prin text, cât și prin imagine.
Acuma, eu nu sunt critic de artă, dar atâta minte am și eu să văd cât de aproape ne aflăm de omul lui Michelangelo, sau, mă rog, de idealul antic al artei, unde funcționează deopotrivă armonia, simetria și echilibrul. Îmi veți spune că, tocmai, nu e nimic simetric în desenul lui Tudor Banuș. Iar eu v-aș răspunde că așa ar fi și pentru mine, dacă aș vedea într-însul ceva static. Numai că eu văd un tablou în mișcare. Încă nu mi-e limpede dacă femeia-pasăre este o pasăre de pradă îmblânzită sau e vreo zână devenită pasăre de pradă. Cum nu mi-e clar nici dacă tocmai îl luă captiv pe domnul cela frumos ori e pe cale de-a-l elibera… Cum iar nu mi-e clar ce ține-n gheara ce-i în plus pe lângă mâini și pe lângă picioare, și nici ce face frumosul erou: ascultă paserea ce vrea să-i spună ceva ori se întinde după arma ce-o are la spate, probabil o floretă pusă bine și la-ndemână în caz c-ar fi nevoie să se apere…
Cum nu mi-e clar, desigur, de ce protagonistul se cheamă Arhimede, câtă vreme noi știm că-nsemnele lui ar fi sfera și cilindrul, și-o știm nu de la oricine, ci de la însuși Cicero – de-a povestit în „Tusculane” cum a găsit el mormântul lui Arhimede pe când era cvestor în Sicilia. De bună seamă că povestea aceasta e deja mult prea cunoscută. Dovadă, iată, stă textul lui Șerban Foarță, care imaginează o altă poveste, cum stă bine Artei de calitate: anume o frântură de tinerețe picurată de Eros, pe ici-colo, și atinsă de muze, așijderea, cum se cuvine vârstei deschise inițierii.
Nu vom afla, probabil, niciodată, cine a dat numele acestei postări – Poetul sau Pictorul? Poate nici nu contează; poate e scris să rămână încă un mister alături de altele presărate în penajul răpitoarei cu inimă de… mamă (de ce nu?). Fiindcă veni vorba, eu văd o inimă acolo unde poetul vede o elipsă. Ce va fi să fie cu adevărat probabil vom afla când vom reuși de-a tălmăcirea mesajul din privirea păsării. Eu m-am uitat o dată-n ochiul ei, dar m-am speriat de moarte, cum te-nspăimânți de obicei atunci când nu pricepi ce vezi. Dup-aia am tras o dată aer în piept și-am zis: ia un ochi și el, ca toți ochii…
Pe scurt, eu văd aici arhitectură, sculptură, pictură, muzică și poezie. Oare bine văd?
Dacă nu, noli turbare cir…
Daca iconografia ar fi fost solista, as fi oscilat intre viziuni amintind de Leda si lebada ori nostalgicul inger cu compas al gravorului aleman. Cum textul il face de neocolit pe Arhimed, gindul imi zboara la Medeea (cea care ne-a dat Tomisul) caci, din junetsa, mi se nazari ca omul nostru din Syracuza e un fel de compensatie la vraja asasina a celei delasate de Iason (imi ziceam: la Medee, Médée -nu midi- et demi, o arhiMedee; atita doar ca iesi …Arhimedeu) . In vremile astea, cind am inceput a imprima tridimensional, ajungind sa facem astfel caroserii auto, nu pot sa nu ma gindesc ca rondopasiunea bidemnsionala (cercul) a lui Arhimed nu era decit reductia plana a viziunii volumice, a suprafetelor curbe aglutinindu-se in spatii de aceeasi natura, apoteoza lor fiind sferoidele , conoidele si cilindroformele (are dumnealui un tratat despre astea). E posibil ca, desi aparent interiorizat, nepasator, la aviara-i muza zgindaritoare si ingereasa zgardiana, sa fi cugetat: solara-i carne, pneumatica,/ desavirsit desen in spatiu e/ de curba matematica… asa cum Rufinos (ΡΟΥΦΙΝΟΥ) dese(m)na in cuvinte feminitatea. Cum pe-aci se nimeresc si suflete sensibile, am sa indrept catre ale lui epigrame de amor (erotice), e.g. #60 . O calatorie bogata, azi, pe carea n-as fi facut-o fara Tandem. Multsamiri adince, dara.
parafrazez pe bunul meu pretin Nichita: „Barbatu’ iubeshte umbra frunzei, frunza nu, frunza nu.”
Dragă domnule Dumitru Mihail,
mulţumindu-vă pentru elogii, trebuie să le aduc, din modestie (şi sper să nu vă supăraţi), un corectiv.
Când îl invocaţi pe „un Ion Barbu”, îl aveţi, pesemne, în vedere pe cel (aproape) narativ, iar nu pe cel (într-adevăr) hermetic. E, mai cu seamă, vorba de-acel Ion Barbu care „parafrazează” felurite texte (în proză, bineînţeles): Edgar Poe, Mateiu I. Caragiale ş.a.m.d.
Eu, ca să zic aşa, îl „parafrazez” pe Tudor Banuş.
De obicei, un grafician, un pictor îl ilustrează pe un scriitor; în cazul nostru,-i invers: eu îl „ilustrez” pe Tudor Banuş (în, bineînţeles, cuvinte).
Or, întorcându-ne la marele Ion Barbu (despre care, nu ştiu dacă ştiţi – pentru că-i mult de-atunci -, am scris o carte), fireşte (dat fiind faptul că cea care-l învăluie-n penaje aduce a Păun barbian) că „trebuia” să fac aluzie la primul vers al poeziei omonime: „Se ploconea răsăritean şi moale…”
O altă aluzie e la, evident, „Oul dogmatic”, şi, in extremis, la „disputa” dintre ovoidal şi sferic; sau, mai curând, între elipsa feminină şi arhimedicele cercuri!
În fine, referinţa Dvs la Leonid Dimov (pe care l-am admirat din prima clipă), făr’ a mă face să mă unflu-n pene, mă încântă.
Iată că Tandemul a ajuns la etapa a III-a! De această dată,
desenul pare, la o primă privire, un „nod gordian”. Cu atât mai
fascinantă este „despletirea” lui, cu grijă, fir cu fir. Urmărind liniile sinuoase, elipsele, voluta, figurile ascunse ca într-un test de perspicacitate, o simbolistică secretă, avem subita revelaţie a unui mare evantai. În ceea ce priveşte textul, e remarcabilă ideea lui Şerban Foarţă, de a impune un fir epic, un story neaşteptat, unui desen care, altfel, ar rămâne tăcut pe totdeauna: de admirat numai cu ochii. Şi ai într-adevăr ce admira într-o grafică demnă de mari maeştri ai gravurii, ca şi într-un text vrednic de pana unui Ion Barbu (vezi ultimul vers al poeziei) sau Leonid Dimov, când istoriseşte diverse visuri cu minuţiozitate şi umor.