SOFTUL ROMÂN. Centenarul Caragiale: Conţina şi Tarotul (II)

Numele de familie al Didinei, concurenta Miţei, este Mazu, – vocabul ce va fi semnificat, în jargonul jucătărilor de cărţi, adaos, supliment, relans; ca şi, adverbialmente, în plus, mai, pe deasupra. E Zauberwort-ul însuşi prin care, „tachinînd“-o (fără să bănuie că face, astfel, o tipică anominaţie), o deconspiră, o demască, în plină mascaradă, Catindatul: „Să te joc o… conţină oarbă. […] Pe două consumăţii şi-o guriţă mazu“. (În paranteză fie spus: provine, oare, maz-ul în ruseşte, de unde îl avem şi noi, din – nu de-a dreptul! – spaniolescul más „mai mult“? Că ultimul era un termen tehnic, în limbajul cartoforilor italici, v. Pietro Aretino, Cărţile de joc vorbitoare, Bucureşti, 1974, p. 78.) Întreagă D-ale Carnavalului, de altfel, pare a fi, în subsidiar, un joc de cărţi rapid şi palpitant… Pe cît de palpitant, cam ca un thriller (erotic, bineînţeles), tot pe atîta de rapid, –tempo-ul piesei fiind, după Iordache, „goana“, „goana turbată“ (aceeaşi „goană“, dar „nebună“, fiind, o ştim de la Pampon, ghinionul absolut la cărţi). Jocul de cărţi, pe care piesa lui Caragiale îl evocă, ar putea fi, eventual, „conţina oarbă“ (o piesă într-un act, Concina, scrisese şi Alecsandri), ce, după numărul protagoniştilor masculi, e, totodată, una „cu […]