FINTINA BARTHESIANA. „Omul sentimental“ şi publicitatea
- 07-12-2012
- Nr. 653
-
Alexandru MATEI
- Rubrici
- 1 Comentarii
În anii ’70 se pare că sintagma societate de consum era cunoscută în România. Nu doar de către specialişti, evident, ci la cel mai înalt nivel politic. O foloseşte Dumitru Popescu la Congresul al XI-lea, pentru a dezminți ideea că la abundenţa materială şi bunăstare s-ar ajunge prin consum. Socialismul doreşte nu atît progres material, cît spiritual. E însă de discutat pînă unde acumularea materială vădeşte progresul, şi de unde începe decadenţa. E de văzut din ce punct progresul material poate fi continuat printr-unul spiritual. Socialismul are dreptate, în principiu: nu poate exista progres decît moral. Omul trebuie să se schimbe, din fiinţa aceea instinctuală şi posesivă care înţelege lumea în funcţie de dorinţele lui imediate, într-o fiinţă morală, cu trăsături recunoscute și universale în umanitatea lor, n-are rost să le amintim acum. Orice critică a societăţii de consum este îndreptată de fapt spre conştiinţa consumatorilor – a celor care participă la şi încurajează sistemul. În orice caz, o critică a societăţii de consum nu poate fi întreprinsă decît acolo unde consumul este evident. Vigilenţa societăţii socialiste în faţa spectrului societăţii de consum nu putea avea la origine ideea că lipsa excesului generează conştiinţa omului nou. E mai degrabă plauzibilă […]
Incep sa ma obisnuiesc cu jeturile artesienei: baroc al ideilor, sosuri bogate in ingrediente, rafinament, dar si atmosfera de jam session ori studiu al cadenzei (ad libitum si improvizatie, in sens valorizant) ; nu o permite locul, contextul, dar mi-ar fi placut o confruntare om Pickwick vs om Biedermaier…
Discursul barthesian are, in general, tonul expresiei faciale a lui Buster Keaton; cel referitor la constructul publicitatii nu face exceptie. Culoarea, nuantele apar din finetea intuitiei (ori, contraintuitiv, din absenta ei ori din indiferenta “metodica” la ea). Aplicind notiuni barthesiene de genul “profondeur de la publicité”, “situation de langage” etc. s-ar putea induce ideea ca discursul publicitar, “de valoare adaugata”, e necesarmente unul reflexiv, rational tot asa cum din aproprierea si asocierea, in domeniu, a unei formulari merleau-pontyiste (“la connaissance des choses existantes est une conscience individuelle qui passe par les sensations plutôt que par l’intelligence”) am putea concluziona ca el are, originar si teleologic, fundamentare perceptiva. Discursul publicitar e, funciarmente, unul calculat; e totusi, à faire rêver, faptul ca mijlocele pe care le asuma- la o analiza sumara a unei bune parti a reclamelor publicitare- pare a indica, prin aspectul comedic/umoristic/caricatural/frivol, o asociere indestructibila cu “omul sentimental”, nu cel al dezinteresatului, romantic om popescian, ci acela al afectelor si intuitiilor/”intuitiilor” . Poate fi, à la rigueur, ilustrat cu un anunt (mic)publicitar in genul : “Pierdut portofel cu 100000 euro; valoare sentimentala, aducatorului buna recompensa….”