Marca Aldulescu

Debutînd editorial după Revoluţie, dar format ca prozator încă din a doua jumătate a anilor ’80, Radu Aldulescu duce mai departe acea febrilitate a scrisului care îi face şi pe Dumitru Radu Popescu ori pe Nicolae Breban să dea carte după carte. Cînd ele sînt în interiorul aceluiaşi gen, iar nu, ca la D.R. Popescu, împărţite între mai multe, romancierul care le scrie este permanent prins între cerinţa de nou a cititorului şi constituenţii viziunii sale epice, în mod vizibil aceeaşi de la un titlu la altul. Cititorul de plăcere e satisfăcut, frecvent, de noile „intrări“ în galeria de personaje şi de un conflict dezvoltat în alţi termeni temporali şi sociali; însă criticul, după ce a identificat viziunea tare a unui scriitor, ar vrea să vadă în ce măsură acesta lucrează în continuare sub acoperămîntul ei; ori se reinventează. De aici, din această miză pusă în marile cărţi în afara perimetrului de siguranţă (şi care l-a făcut pe Mircea Cărtărescu să încerce altceva în al treilea volum al Orbitorului), vine insatisfacţia mea la lectura celui mai recent roman al lui Radu Aldulescu. Cronicile genocidului e un roman bun, marca Aldulescu, dar nu mai mult decît atît. Deşi premise ar fi […]