TEATRU. Năpasta și blestemul erotismului

Pe ecranul televizorului la care zapează la un moment dat cineva în casa Ancăi și a lui Dragomir, elegantul, albul apartament urban de pe scena Sălii Media a Teatrului Național București, apar fugitiv imagini în alb-negru – o masă, o femeie frumoasă, un bărbat. Există invariabil cîțiva spectatori care rîd – reacția involuntară la recunoașterea cadrelor din Năpasta cinematografică a lui Alexa Visarion din anii ’80. O metareferință – cumva ironică – foarte în spiritul lui Radu Afrim. Pentru că nimic nu e mai departe de reprezentările clasice ale singurei drame caragialiene decît spectacolul de la Național.   Năpasta e o piesă „țărănească“ – e singura dintre cele scrise de Caragiale cu decor rural, iar textul propriu-zis e profund arhaizant. E, însă, și singura ale cărei replici n-au lăsat în timp nici o urmă în vocabularul colectiv, ceea ce face adaptarea cît se poate de acceptabilă. Iar spectacolul sfîrșește prin a lăsa la ani-lumină distanță retorica subconștientului cu manifestări primitive ce marca toate montările anterioare pe care le-am văzut (nu prea multe) și, în același timp, și orice așteptări critic-deconstructiviste născute din amintirea trecutelor adaptări de clasici ale lui Afrim.   Fiindcă Năpasta vorbește, fundamental, de­spre tumulturi psihologice, despre monștri […]