Scrisori din România
Radu MAREȘ – Deplasarea spre roşu
- 08-02-2013
- Nr. 660
-
Oana PURICE
- Literatură
- 1 Comentarii
Deplasarea spre roşu, cel mai recent roman al lui Radu Mareş, evită la mustaţă tipologia „încă un roman despre comunism“. Cu acţiunea plasată puţin înainte şi puţin după 1989, cartea se salvează prin mutarea accentului de pe istorie (fie ea şi personală), pe un set de relaţii complexe dintre spaţii şi epoci. Deschiderea parantezelor Prin convenţia romanului epistolar şi a celui à tiroir sînt aşezate împreună două poveşti (între care îşi fac loc, însă, şi altele), din două epoci diferite, spuse de naratorul-personaj fiului său. Deşi dorinţa explicită e aceea de a-l face pe băiatul locuind în Germania să înţeleagă depărtarea de tată şi motivele care au dus la aceasta, confesiunea se dovedeşte a fi, de fapt, o nevoie personală a lui Romulus de a-şi retrăi, prin povestire, trecutul şi de a-şi pune ordine în amintiri. Poate tocmai de aceea povestea centrală, cea care l-ar putea interesa pe copil (despre întîlnirea părinţilor, despre încercările de supravieţuire în comunism, despre unchiul plecat în Germania şi vizita făcută acolo după căderea sistemului totalitar), este amînată către partea a doua a mărturisirii. Ea e precedată de episoade mai recente, desprinse din viaţa unui bărbat singur, profesor de franceză, care îşi trăieşte libertatea de […]
* Autoarea recenziei observă nu fără dreptate o anumită neglijenţă în tratarea “punctelor de sutură” dintre cele două părţi ale romanului, ca şi, uneori, dintre diversele
episoade ale acestora.
Dar nu recunoaşte elementul tematic fundamental, conferind unitatea acestor elemente APARENT disparate: tema NECOMUNICǍRII, reprezentând numitorul comun al tuturor relaţiilor umane ale eroului-narator: atât cele dintre el şi “englezoaica cu părul roşu” din prima parte, cât şi cele cu propria-i soţie (înainte şi după căsătorie) sau cu cumnatul stabilit în Germania.
* Şi afirmaţia: “Deplasarea spre roşu pare să îşi facă un program din frustrarea consecutivă a aşteptărilor cititorului” s-ar putea să corespundă unei anumite realităţi, dar d-na Oana Purice nu pare să-şi pună câtuşi de puţin întrebarea dacă un astfel de “program” de frustrare a aşteptărilor cititorului actual (un cititor snob, leneş şi de o cumplită lipsă de cultură literară, descendent derizoriu şi degradat al baudelairianului
“mon semblable, mon frère) este mai degrabă o lipsă, sau o dovadă palpabilă de curaj şi de conştiinţă artistică.
* Ce să mai vorbim despre finalul aceleiaşi fraze critice: “… fără să-i compenseze printr-un artificiu elaborat deziluziile”, în care cititorul frustrat este pus să regrete absenţa oricărui “artificiu” de natură să-l readucă pe linia minimei rezistenţe şi a banalităţii, adică, mai direct spus, să-i ofere comfortabila senzaţie de fi “dus de nas” din noianul problemelor inedite şi neliniştitoare prin ineditul lor, spre băltoaca soluţiilor ultra-bătătorite din alte experienţe de lectură?…
* Un alt aspect asupra căruia recenzenta pare să alunece prea uşor este elementul-surpriză – sesizat într-o recenzie anterioară, apărută tot în OC, sub semnătura d-nei Alina Purcaru – reprezentat de finalul romanului şi al aventurii conjugale a eroului (şocul decoperirii adevăratei naturi a raporturilor dintre cei doi fraţi “siamezi”, aşa-zişii “Hänsel şi Grettel”), final în care arta narativă a lui Radu Mareş îşi dă întreaga ei măsură de subtilitate şi măestrie dramatică.