„Însemnările unui nebun“ – o sonată pentru voce şi vioară?

Nu mă pot hotărî asupra formei muzicale în care să încadrez spectacolul Însemnările unui nebun de N.V. Gogol, pe care l-am urmărit duminică, 3 februarie, seara, în sala ArCuB. Am înclinat  întîi către invenţiune, gîndindu-mă la la originea latină a denumirii – inventio – şi la caracterul polifonic (mai multe voci) specific şi la forma tripartită expoziţie, divertisment, repriză…, la materialul tematic ce poate fi liric, dinamic, dramatic, dansant, la pregnanţa ritmico-melodică a temelor, condiţie obligatorie şi esenţială ca ele să poată fi urmărite şi recunoscute…. Rememo­rînd însă atent desfăşurarea muzicală a spectacolului, invenţiunea (în general, de dimensiuni reduse în forma ei clasică) nu mi s-a mai părut suficientă şi, preluînd toate caracteristicile enunţate, dar amplificîndu-le, complicîndu-le fantezist şi încărcîndu-le cu uneori copleşitoare emoţie, tragedie şi sensibilitate, m-am hotărît totuşi pentru ampla şi generoasa formă de sonată. Însă nu clasică, ci romantică, în care ambii parteneri au valoare şi contribuţii egale, clar înscrise în partitură.   Însemnările unui nebun de N.V. Gogol, în versiunea scenică şi regia semnate de Felix Alexa, cu actorul Marius Manole şi cu muzica lui Alexandru Bălănescu în interpretarea compozitorului, este, în percepţia mea, o… sonată pentru voce şi vioară. Nuvela lui Gogol permite uşor tratarea […]