Umilinţa unui vicar al lui Cristos
- 22-02-2013
- Nr. 662
-
Tereza-Brînduşa PALADE
- Actualitate
- 7 Comentarii
„Nu era el lumina, ci [a venit] ca să dea mărturie despre lumină“. (In 1,8) Interpretarea sociologică ce reduce toate temeiurile papalităţii la o „nietzscheană“ voinţă de putere a unui suveran absolut este foarte răspîndită astăzi. Ea susţine, în esenţă, că papalitatea ar fi o instituţie perimată, care admite în mod anacronic structurile de putere ale monarhiei absolute în plină lume pluralistă şi democratică. Instituţional, în cadrul minusculului stat Vatican, cel care ocupă Catedra petrină şi joacă rolul de episcop al Romei şi-a păstrat într-adevăr prerogativele unui monarh absolut. Dar aceste prerogative sînt, dintr-o perspectivă ecleziologică şi cristologică, mai sensibile la nuanţe, umbrite de colosala responsabilitate pastorală a urmaşului Sf. Petru de a oferi îndrumare şi sprijin întregii Biserici, de a juca rolul unui „vicar al lui Isus Cristos“ şi de a fi un model de smerenie personală, întrucît Papa este şi „un slujitor al slujitorilor lui Dumnezeu“. Isus Cristos a instituit un nou mod de a domni: prin slujirea celor pe care îi conduce, în calitate de Cap al Bisericii şi Rege al Universului, şi prin prietenia cu fiecare suflet uman care se naşte pe lume, care implică vulnerabilitatea şi expunerea personală: „Nu vă mai numesc slugi […], ci […]
Regizorul italian N. Moretti semnalase cu vreo 2 ani inainte intr-un film care descria figura unui papa neputincios si depresiv, criza unui sistem care isi traieste sfarsitul. „Dogma” infailibilitatii papale e o chestie goala. Armata Vaticanului e dezorganizata si complet atee sau crede in lucruri care au pierdut demult orice legatura cu credinta. Distanta fata de poporul crestin (ce a mai ramas din el) e uriasa. De aici criza unui sistem care e gol (ca orice sistem) si se prabuseste vijelios. Asta ii pandeste si pe ortodocsi, daca vor continua cu formele fara fond. Hristocentrismul a fost dat uitarii. In locul lui se pune omul. Finalul e previzibil…
„Credinţa nu este nici o „religiozitate“ care se agaţă anxios, cu disperare, de imaginea unui Dumnezeu rigid, care nu poate acţiona decît prin anumite forme sau prin anumite persoane”, si totusi, exemplul biblic in care Elisei a folosit mantaua lui Ilie cu care „a lovit apele, care s-au despartit, intr-o parte si alta, si Elisei a trecut”? (2Imp.2.14)
Comentariul meu initial era adresat altcuiva. Cit despre dvs.—sa vrei sa ai bafta si sa n-ai umor !
Sa vrei sa ai umor si sa n-ai bafta!
1)Chemarea la „convertire si credinta” din articolele respective e cam ambigua , pentru ca nu specifica daca e vorba de USL sau PNG-CD.
2)Cred ca Prof. Tismaneanu si-a manifestat loialitatea fata de Mirele Dumnezeiesc in recentul sau opus despre Diavol , pe care va sugerez a-l citi.
Admirabil (şi mai mult decât atât!), articolul Doamnei Tereza-Brînduşa Palade, – articol de gazetă şi, totodată, de credinţă!
Credinţă şi bună-credinţă…
Cele mai calde mulţumiri.
La cat sunteti de batjocariti, ca revista, pentru rostirea Adevarului, sa primiti si felicitari poate fi un dar si o desfatare, o primenire izvorata din lumina Cunoasterii si a Adevarului.
Felicitari autoarei pentru modul profesionist si curajos cu care a scris acest articol, care face cinste revistei.
Autoarea a subliniat ca „natura umană e rănită de păcat şi are în permanenţă nevoie de convertire”.
Ce frumos spus, cat de adevarat!
P.S. Am urmarit articolele consacrate domnului profesor Vladimir Tismaneanu. Le consider o chemare – citez pe doamna Tereza-Brindusa Palade – „la convertire şi la credinţă”, lasand la o parte desartaciunile zilei si ale Cezarului, o eliberare din uratenia marxist-leninista cu care am fost impovarati atatea decenii. Nu luati in seama vituperarile domnului profesor Tismaneanu, ele sunt semnul unei disperari prin care si-a alungat din suflet imensa sansa a marturisirii. Prin Adevar vom fi liberi si loiali Mirelui Dumnezeiesc.