Vieţile postume ale lui Eminescu (I)

La 2 martie 1888, cînd Iacob Negruzzi a rostit în Parlamentul României sintagma „poet naţional“, cerînd o pensie de 250 de lei pentru Mihai Eminescu, mitul începuse deja să se cristalizeze şi nu a încetat să capete proporţii uneori indecente: numele lui Eminescu, un poet extraordinar şi un gazetar virulent, de mare talent, cu idei uneori radicale, explicabile şi prin temperamentul său… romantic, a devenit fie alibi al naţionalismului deşănţat şi antisemit al legionarilor, fie proptea propagandistică a comuniştilor din anii ’50 ori a celor din deceniile ce au urmat, fie, cu o vigoare redusă, cauzată de lipsa crasă de cultură, strămoş al conservatorilor de azi, tutelaţi de un securist notoriu, fără scrupule de nici un fel. Astfel de exagerări au condus ba la analize scrobite ale naşterii mitului (cazul Ioana Bot), ba la delimitări teribiliste, lipsite, după gustul meu, de substanţă (cazul numărului 265/1998 al revistei Dilema). E nevoie de un mit cultural Eminescu? Sigur, echilibrul de ton şi de perspectivă este mereu recomandabil. Şi totuşi, nu-mi pot inhiba o mică nelinişte: oare e chiar atît de grav, de deplorabil, de ruşinos ca, la nivelul mentalităţii colective, al imaginarului colectiv, să se contureze astfel de mituri culturale? Oare identitatea, […]