SOFTUL ROMÂN. Frizeria din colţ

La colţul străzii noastre, Gheorghe Doja, era o frizerie anonimă. Vitrina (estică) a ei dădea în piaţa fostă Lahovary (numită, ulterior, Bălcescu), dintr-un cartier central al Timişoarei. Atelierul de coafură masculină avea un aer ponosit; podeaua era veche, desfundată: riscai să te împiedici la tot pasul, făcînd, obligatoriu, slalom printre floştomoacele de păr; lumina, cenuşie şi meschină ca, indiferent de anotimp, a unei zile de noiembrie; oglinzile, în degradare (şi, aşadar, în degradeuri). Cînd suna, la uşă, clopoţelul se dădea bineţe în trei moduri, după criterii cunoscute exclusiv de către personalul oficinei: „S’trăiţi dom’ doctor“, „dom’ inginer“ sau „dom’ profesor“! Eu eram, de obicei, „profesor“, ridicat totuşi, în trei-patru rînduri, la stepena de „inginer“. La rangul de „doctor“, niciodată. O întrebare (căreia, altminteri, nu-i dibuiam răspunsul) era „Vă tundem cu fazon?“. Înţelegeam, desigur, că fazon era (ce alta putea fi?) fason; în ce consta, însă, fasonul ăsta?! „Faceţi cum credeţi dumneavoastră“, răspundeam. Această doctrină, dacă vreţi, a permisivităţii indolente mă ducea, în genere, la fiasco. „Vă tund cu valuri?“ m-a întrebat, odată, un debutant în ale meseriei. „Faceţi cum vreţi!“ i-am răspuns eu, culant. Rezultatul e că m-am ales cu o coafură à la Ceauşescu. Noroc că şi oglinda era […]