Strigătul Angelei Marcovici

Ajung să citesc, dintr-o pură întîmplare, un volum de poeme care m-au impresionat în chip deosebit. De mulţi ani nu mai apuc să citesc şi proză românească. Nu spun de ce. Dar pentru poezie îmi fac întotdeauna timp. Am un dulap mare care adună mereu noi cărţi. Şi nu am ce regreta. Aşa am descoperit poemele foarte frumoase, amărui-sentimentale (dacă gustul poeziei ar fi un criteriu de evaluare pentru valoare, nu?) ale Teodorei Coman. După ce mai an dădeam peste cartea Alcool a lui Ion Mureşan şi peste fulguraţiile tensionate ale lui Liviu Ioan Stoiciu. Iar acum vine de la Bistriţa volumul Intimitate al Poetei (aşa, cu majusculă) Angela Marinescu. O mare poetă a literaturii române – poate cea mai mare all time –, care ridică ştacheta confesiunii şi liricii dramatice la noi cote. Emoţionale. Etice. Afective. Existenţiale. Ruseşti. Să le zicem. Strigătul lui Munch şi Howl al lui Ginsberg deopotrivă. Confesiune totală, abruptă. Limbaj golit de culori. Ritm abia perceptibil al vieţii. Bisturiul taie în carne vie. Boala, solitudinea, singurătăţile, zidul, mizeriile lumii, frica, temerile, neliniştile de tot felul. Moartea dă tîrcoale. Fără fandoseli, fără iluzii, fără declaraţii retorice, fără experimente lingvistice. Ecorşeul existenţial adus sub ochii noştri. Nu […]