SCRISORI CĂTRE OSIP MANDELŞTAM. Corecţii postflaubertiene (II)
- 24-05-2013
- Nr. 674
-
Bogdan-Alexandru STĂNESCU
- Rubrici
- 0 Comentarii
Am petrecut două săptămîni în pădurea asta de o luxurianţă calculată (ce altceva e barocul?) unde dumnezeul invizibil, însă cert la fiecare pas, se numeşte Flaubert. Şi, oricît de mult mi-aş fi dorit să-ţi împărtăşesc imediat din rezultatele acestei expediţii, trebuie să mă întorc la scrisoarea marilor morţi, trimisă ţie acum ceva timp. Asociam atunci moartea cu plictiseala, intrarea într-un discurs existenţial liniar, cu după-amiezile tîrzii, duminicale, de vară… Uitasem însă atunci să vorbesc despre privirile finale, despre viziunile personajelor lui Flaubert. Şi care dintre ele are o viziune care să închidă în ea, stilistic, ca într-o capsulă, mai mult din grotescul flaubertian decît blajina Félicité? Ce mă interesează aici, însă, nu este viziunea în sine (prea cunoscută, de altfel), ci atenţia pe care Flaubert o acordă elementelor auditive (îmi ierţi barbaria lingvistică, dar încerc să demonstrez că aceste viziuni pe care muribunda Félicité le are în perioada care-i precede moartea compun, în cazul ei, o moarte activă, o lentă, însă febrilă scrutare a realului cu ajutorul singurului simţ care-i mai stă la dispoziţie). So: „Fîneţele răspîndeau miresmele verii; muştele bîzîiau; soarele făcea să sclipească pîrîul, încingea ardeziile de pe acoperişuri. Bătrîna Simon, reîntoarsă în cameră, se lăsă furată de […]