Șase decenii de prietenie
- 31-05-2013
- Nr. 675
-
Zoe PETRE
- In memoriam
- 1 Comentarii
Cum să evoc șase decenii de prietenie nedezmințită într-o singură pagină? Alexandru Suceveanu – Puiu – la 14 ani, cuminte și foarte politicos, cu o freză care îi cădea peste ochi de cîte ori saluta înclinîndu-se solemn. Alexandru Suceveanu la Histria în anii studenției: a povestit de mai multe ori public cum nu voia defel să-și strice vacanța pe un șantier despre care nu știa mai nimic, și cum s-a îndrăgostit pe veci de locul acela unic și de istoria lui. Alexandru Suceveanu la prima lui comunicare la Institutul de Arheologie, afișînd un tehnicism de care părea obsedat, sperînd din tot sufletul să fie acceptat de confreria secretă a arheologilor și furios că trebuie să le solicite acceptarea… Aș putea continua așa: 60 de ani oferă o substanță aproape infinită amintirilor, dar și riscul de a te rătăci printre ele. Alexandru Suceveanu a fost un savant nu doar fiindcă era în deplina posesie a instrumentelor – filologice, istorice, arheologice – ale domeniului său de competență; nu doar fiindcă nu s-a ferit niciodată de teme aride, de contribuții în care minuția reconstituirii, tehnicitatea argumentării, rigoarea concluziilor l-ar fi înspăimîntat pe orice cercetător eva mai interesat de popularitate decît de știința dură; […]
L-am cunoscut cam două decenii mai târziu, eu, student de provincie, el, savantul arheolog cu barbă, exact aşa cum mi-l imaginam din cărţile de specialitate. De aceea, nu reuşeam să pricep cum putea să fie atât de deschis şi de prietenos cu mine, care nu însemnam, atunci ca şi acum, nimic pe lângă el. Datorită lui am încercat să revin, cât se mai putea, după ani pierduţi aiurea, în cercetarea istoriei vechi şi obişnuiam să-l ţin la curent cu ce mai făcusem nou. Aşa a picat vestea morţii lui asupra mea, ca un trăsnet! Îi telefonasem în acea dimineaţă ca să-i spun una şi alta, ştiind că-l interesează, dar soţia lui m-a înştiinţat că „e in cer”, unde ajunsese în seara dinainte. A dus cu el multe din cele ce ar mai fi putut spune în istoria veche, dar aşa a vrut el, convins fiind că, în mare, îşi încheiase socotelile. De mai mulţi ani ştia că moare şi voia să moară, crezând că nu are sens să lupte cu boala. Chiar şi aşa, nea’Puiu încheia orice convorbire telefonică cu un banc. Mereu spunea unul nou pentru mine. Habar-n-am cum făcea să le afle, dar eu, unul, nu am reuşit niciodată să-i spun vreunul pe care el să nu-l ştie deja. Era o enciclopedie a bancurilor, cel mai bun în materie, pentru mine, şi din acest punct de vedere. Era o altă calitate rară a acestui spirit superior şi altă cauză pentru care va rămâne în amintirea noastră. Sunt convins că i-ar fi pe plac aşa!