Am văzut spectatori plîngînd

Sîmbătă, 1 iunie Dama de companie (Call Girl, coproducţie Suedia-Irlanda-Norvegia-Finlanda 2012) – film din competiţia TIFF. Politicieni, membri ai guvernului, clienţi ai unei reţele de prostituţie inclusiv infantilă. Poliţişti aparent incoruptibili care cedează presiunii politice şi poliţişti incoruptibili ucişi la datorie. Între cele două tabere, o matroană de bordel modern (interpretată magistral de Pernilla August, incluzînd aici şi curajul de a-şi arăta nurii ofiliţi în faţa camerei) şi o adolescentă de 14 ani (care, îmi pare rău, dar arată de mai mult, deşi, altfel, e cît se poate de potrivită rolului de fată debusolată şi prinsă-n angrenajele prostituţiei, respectiv ale aparatului de justiţie). Film complex, dinamic, capabil să lege faţetele vieţilor private şi mărunte de nivelurile vieţilor publice ale oamenilor politici, film în stare să se susţină şi fără aportul sursei reale a subiectului, dar cu atît mai incitant prin intenţia relevării unui adevăr incomod pus sub obroc în anii `70 ai oraşului Stockholm. Cumva „clasic“ în temă, subiect şi tratament cinematografic, Dama de companie rămîne o mostră recentă de profesionalism cinematografic, respectiv de film politic – politic nu pentru că e cu politicieni, ci pentru că ne arată încă o dată că puterea manipulează, e demagogică şi ipocrită şi, […]