Rosa in yeme. Limba latină şi identitatea modernă
- 05-07-2013
- Nr. 680
-
Alexander BAUMGARTEN
- ÎN DEZBATERE
- 10 Comentarii
A gîndi o cauză presupune două eforturi, însă mintea omenească acordă atenţie cu precădere unuia dintre acestea. Primul este identificarea celor mai particulare cauze, înţelegînd că putem fi cu atît mai apropiaţi de adevăr cu cît sîntem mai precişi şi gîndirea este mai indivizibilă. De pildă, spunem că iarna există trandafiri pentru că ei ne sînt disponibili la fiecare colţ de stradă şi, chiar dacă nu ar fi aşa, noi tot îi putem concepe sau desena, amintindu-ne căldura verii: ceea ce înseamnă că ei, într-un fel, există, iar noi sîntem siguri de această informaţie, fiindcă avem la dispoziţie cele mai clare şi mai individuale idei, şi anume colţul de stradă sau creierul nostru. În schimb, al doilea efort este complet opus celui dintîi şi constă în identificarea celui mai universal context care face posibilă o cunoştinţă. Acest efort este rareori realizat de minţile noastre, pentru că el are o natură presupusă (nici nu „îţi vine“ să vorbeşti despre el, fiind prea evident, căci el nu pare o problemă). Fiind prea comun, acest context este şi cel mai universal şi presupune cel mai înalt grad de adevăr al unui eveniment. Fiind neobişnuit pentru mersul natural al minţii, el este ascuns implicit […]
Postura de superioritate bazata pe inteligenta si eruditie va prinde mult mai bine decat cea in care faceti pe „naivul” (sunt un om educat) sau pe amnezicul.
Am avut impresia ca nu aveti probleme cu matematica (elementara): Daca in Franta (tara pe care nu eu am invocat-o in discutie) nivelul de cultura clasica era (la inceputul „declinului”) 1000, iar al Romaniei (tot atunci), 10, si daca ambele au suferit pierderi de 50%, inseamna exact cum am zis, ca sunt comparabile. Asa ca „scorul” ar fi acum de 500 la 5. Ceea ce nu pare sa schimbe mare lucru! Daca recititi ceea ce am scris veti observa ca distinsa doamna profesoara, departe de a „demonta” ceva, a scris doar despre raportul cu limbile moderne (engleza, in speta); unde eu nu vad competitia. Daca nu, nu. Am incercat (pare-se fara mare succes!) sa menajez susceptibilitatile inerente fiecaruia dintre noi. Dar daca doriti raspunsul scurt la intrebarea: ce TREBUIE sa se studieze obligatoriu, de catre toata lumea: „latina sau engleza ?”, raspunsul meu este : engleza. Din fericire, si exact pentru asta PLEDAM, intrebarea cu dihotomia si, MAI ALES, cu OBLIGATORIU, este GRESITA. Complet GRESITA. Exact cum este si impresia ca, daca s-ar face unul sau doi ani de latina/greaca, cu cate o ora saptamanal, la sectia stiintifica, asta ar da posibilitatea cuiva sa fie cititi in original marii clasici! ABERATII. Aceste limbi, ori le studiezi SERIOS (evident, nu toata lumea), ori deloc. Tertium non datur.
Initial am fost, deopotriva, retinut si bine crescut, gandindu-ma la inerenta posibilitate a unei neintelegeri, mai ales ca e vorba de un dialog la distanta. Asa ca am dezvoltat argumentele si cred ca ansamblul lor e foarte clar pentru cine are disponibilitate si buna credinta. Acum, prin ultimul raspuns, MINIMAL, va sugeram sa „va vedeti de treaba”; doar ca ma cam pune pe ganduri „treaba” pe care o desavarsiti….Asa ca am mai facut o ULTIMA incercare; pentru cititori, nu pt. Dvs.
Da, lucrez, ca si Dvs.
Stimate domn,
Cu o saptamana in urma ati intervenit pe larg in chestiunea limbilor clasice avansand diverse idei complet gresite, pe care, cu multa rabdare, vi le-a demontat o profesoara de latina, semnand cu pseudonimul daca_nu_nu.
Faptul ca „declinul” educatiei romanesti vi se pare numai bun de comparat cu cel din tarile lumii civilizate dovedeste ca fie nu stiti ce se intampla in jurul dvs, fie nu va afecteaza cu nimic ceea ce se intampla.
In aceste conditii, mi se pare firesc sa interpretati orice apel la ratiune drept „placere de a batjocori”, „punere a mainilor in sold”, „cautare a uratului”, samd.
PS Daca tot am ajuns aici, ar fi interesant sa ne spuneti daca lucrati in invatamant si in ce specialitate.
Partea matematica a eruditiei Dvs va va confirma ca plecand de la o premiza gresita, se poate ajunge oriunde. In cazul in speta, ati interpretat prima mea postare (in mod absolut eronat) ca pe un atac la adresa Culturii (si limbilor) Clasice. Unde, fara a avea competentele Dvs, am exact aceeasi admiratie, acelasi respect. Era doar o atentionare asupra faptului ca, in fata dezastrului pe care il vedem pretutindeni in Romania de azi, in momentul in care ministrul educatiei masacreaza romana, cel al cercetarii este doctorand etc., poate ca nu limba latina este PRIMA URGENTA. Asa cum i-am scris si domnului Cercel, nu de grija familiilor homosexuale ar trebui sa murim acum…Era doar o invitatie la REALISM.
Daca tot va place (eh, da, chiar va place!) sa-i batjocoriti pe altii (nu fara motive, evident!), n-ar fi rau sa meditati si asupra foloaselor care decurg din asta….
Sa fie oare o legatura cu faptul ca cei care ar trebui sa fie MODELE nu fac altceva (cel putin in spatiul public, unde SE VEDE) decat sa se insulte rafinat-erudit, sa-si puna mainile in sold si poalele-n cap, scuipandu-se viguros pe teme ridicole legate de personaje politice, partide, doctrine(!), teorii care de care mai inutile/inaplicabile, in care se refuza exact evidentele, in care se ignora exact adevaratele probleme si adevaratii dusmani, in care preocuparea centrala este dezvelirea pacatelor CELUILALT-cel cu care se face COMPETITIA intru „INTELIGENTA, ERUDITIE, TALENT etc”. De ce oare RL, OC, Dilema, 22 etc. nu scriu LA UNISON despre ceea ce este EVIDENT pt orice om cu mintea si sufletul intregi ? Va propun sa reflectati asupra intrebarii: CATI romani (in viata!) cunoasteti care sa fie DEOPOTRIVA, MODELE PROFESIONALE si ca OAMENI ?! Sunt sigur ca intelegeti ce vreau sa spun. Si cum a raspuns, demult, un neamt devenit rege al romanilor.
Ridicolul situatiei ar trebui sa va faca ceva mai retinut in exprimari….In ceea ce ma priveste, STIU ca ceea ce conteaza este ce FACI, zilnic, pentru cei pe care ti i-ai ales: in biserica, in amfiteatru, in sala de operatie, in carti, in cuvantari, in viata publica si in cea personala unde, macar pt copiii tai, esti MODEL. E mai simplu decat sa scormonesti in mintile oamenilor, cautand URATUL; si jubiland cand (CREZI ca) il gasesti….
sau, “Daltonismul Intelectual”
Este din ce în ce mai halucinant, cum „oameni cu carte”, neavînd (suficiente) argumente continuă, insistă şi semnează, afundîndu-se tot mai adînc, în Comparaţii Aiurisante făcînd paralele între Romania[DAZI] şi ţări Occidentale ( aici, vezi mai sus, Franţa, Finlanda ) şi insistînd vehement pe cuvîntul-termenul « apetisant-atrăgător » : „Declin”
DAR oare cînd a fost România o “ţară” dezvoltată şi foarte-dezvoltată, cu un apogeu al dezvoltării care să „năucească” Lumea ? Şi Astfel, Cînd oare, istoric vorbind, a început „Declinul” ? Căci Educaţia şi Învăţămîntul unei ţări, oricît de genial “românească” ar fi, nu poate fi separate şi analizat-gîndit-judecate, Separîndu-le (ABSURD) de întreg, de “Tot” ( cînd oare în istorie, vă rog frumos, un răspuns cinstit-corect, România a fost un “TOT” şi eventual, pentru cîtă vreme şi la ce nivel de dezvoltare ? )
Cum oare se poate pomeni de “o distanţă enormă”, bazîndu-te doar pe ultimii 40-50 de ani, “luate independent de orice « tradiţie » “ ? NApoca-liptik !
Şi de aceea, prin astfel de “argumente” comparaţii “intelectual” Daltoniste şi absolut Total “nepotrivite” ( eufemism) , reciclarea RomanieiDAZI, va mai dura cel puţin un secol, şi DACĂ cumva, cineva se va îndura de “Ea”, din “Milă” sau de “Nevoi” !
Cu astfel de “comparaţii”, “discuţiile” nu pot avea decît un Unic Sens !
Acelaşi UNIC scop !
Macar de-ar fi „puzderia” de care vorbiti de acelasi calibru…Tocmai la Istorie nu-mi permit sa va dau lectii, doar raspund:
1. Daca luam in vedere valorile in „momentul initial” cand incepe declinul, da, sunt de acelasi ordin.
2. Macar atitudinea diferita a Finlandei si Romaniei la agresiunea sovietica din ’40 ne spune cate ceva despre traditii (in general). Uitati-va pe o harta ce era Coreea acum 2000 de ani; a fost ocupata de japonezi pentru scurt timp. Dar dinastia imperiala japoneza este de origine … coreeana!
Nu vad de unde ar rezulta ca nu condamn, in cei mai severi termeni, deciziile politice asupra educatiei, luate in ultimii 50 de ani! Mai degraba imi rezulta din textul Dvs ca puneti accentul pe „nivelul intelectualilor de toate specialitatile”; ca doar n-or fi fost, in imensa lor majoritate, ministrii educatiei din ultimii 50 de ani intelectuali!
Cat despre eficienta educationala a unui elitism dispretuitor si lipsit de realism, va las sa reflectati, impreuna cu cititorii.
Dupa ce saptamana trecuta ne-ati impartasit cu atata folos din experientza d-voastra in materie de limbi clasice, iata-va acum in situatia de a aborda cu aceeasi autoritate filosofia educatiei in genere…
Din puzderia de intrebari care se ridica, ma limitez doar la doua:
1. Da, e adevarat ca declinul educatiei (ca si acea parte a ei numita „studiile clasice”) se afla in declin pretutindeni in lume („are o dimensiune planetara”); dar rezulta oare de aici ca declinul ei in Franta sau in Germania este (cantitativ si calitativ) de acelasi ordin cu cel din Romania?
2. Cum au putut Finlanda (pana 1n 1918, posesiune a imperiului tzarist) si Coreea (pana in 1945, colonie japoneza) sa aiba o „traditie exceptionala in educatie”? Nu cumva distantza enorma care ne separa astazi de ele este rezultatul unor decizii politice relativ recente (din ultimele
4-5 decenii), luate independent de orice „traditie”?
Nu rezist sa citesc postarea Dvs si sa nu intervin! Spre a nu face sa esueze (si) aceasta interventie, spun de la bun inceput ca provine din ACEEASI
dragoste/sensibilitate fata de subiect si dintr-o experienta in domeniu pe cat de vasta, pe atat de variata. Si ca, desi unele afirmatii par (unora) platitudini, ignorarea lor
mi se pare o deformare a realitatii…
La o prima lectura a textului Dvs am avut impresia ca pot subscrie integral. Si totusi, fara a fi polemic, cred ca trebuie adaugate multe lucruri, pentru a ajunge la o imagine mai justa. As incepe cu observatia ca raul pe care il remarcati/criticati, dincolo de specificitatile sale romanesti (asupra carora voi reveni), are clar o
dimensiune PLANETARA. Educatia nu este doar o problema cruciala a societatii romanesti, ci imi pare a fi problema fundamentala a tuturor contemporanilor nostri.
Apoi, as remarca distinctia intre „egalitatea sanselor”, pe de o parte, si ideea unui invatamant „pentru toti”, fara „privilegii”. In primii opt ani de scoala cred ca trebuie insusite lucrurile fundamentale (ideile si atitudinile legate de morala, raportarea la sine si la ceilalti, legile scrise si nescrise, libertate vs datorie, o minima ierarhie a valorilor, capacitatea de a gandi pe cont propriu, o minima educatie estetica, scrisul, cititul, vorbitul, un minim cod al bunelor maniere, un contact general cu cultura-umanista si stiintifica-, o idee cat mai completa asupra diferitelor modalitati de a „face ceva in viata”, care sa insemne „integrare sociala”…Unul dintre obiective fiind ca, la 15 ani,
tanarul sa poata, pe de o parte, sa faca o alegere privind viitoarele studii, pe de alta, urmare a evaluarilor, sa se poata integra intr-una dintre (sa zicem cele doua) categorii-liceul „teoretic” sau cel „practic”. Experienta personala imi arata clar ca este pagubos sa incerci sa obligi un anume tip de om sa faca lucruri care nu-i sunt in putinta; in loc sa te asiguri ca a inteles bine acele cateva lucruri fundamentale, la care toti oamenii au acces. Despre echilibrul si spiritul de universalitate cu care ar trebui alcatuite programele liceelor clasic/stiintific, am mai scris. Din nou, obiectivul fiind pe de o parte o alegere „in cunostinta de cauza” a viitoarei facultati SI, DEOPOTRIVA, deschidere catre aprofundarea culturii universale.
O alta adaugire care imi pare necesara este problema finantarii: Cum putem sa obtinem calitate fara bani ? Sunt perfect de acord ca procentajul din PIB destinat Educatiei este factorul decisiv. Dar vedeti prea bine cercul vicios: Finlanda si Coreea sunt cele care au maximul de finantare, dar si o traditie exceptionala in educatie!
Si, ca veni vorba, sunt liderii mondiali in comunicatii (v. Nokia, Samsung, LG; procentajul din populatia Republicii Coreea care are Internet prin fibra optica este de 100%!).
Revenind la oile noastre (negre, cu ciobanu’ Becali): este absolut de plans SI faptul ca s-a compromis complet conceptul de invatamant particular. Unde, macar ca MODEL, s-ar fi putut asigura performante notabile si un nivel de salarizare decent pt. profesori adevarati. De acord, ar fi profitat, initial, odraslele celor bogati (si stim noi cine-s astia…). Povestea nedreptatii sociale in invatamant nu e noua; doar un exemplu: educatia comunista, nivelatoare, s-a intors rapid impotriva „saracilor” …Profesorii, manati de foame, au creat sistemul lectiilor private (celebrele „meditatii”), care nu erau accesibile celor de la sate sau celor din familii modeste. Un moment absolut funest s-a petrecut la inceputul anilor ’90, cand liberalizarea preturilor a determinat un numar mare de profesori („isteti”) sa „se privatizeze” (cat de tragi-comic suna varianta reflexiva a acestui abuzat verb!).
O alta idee ar fi ca trebuie sa „luptam” pentru a ne „seduce”, in mod inteligent, elevii. Nicicand in istorie nu au fost mai multe si mai prezente de la o varsta frageda, tentatii, de toate felurile -catre toate relele lumii- de la pierderea timpului, pana la pierderea virtutilor, a sanatatii sau a vietii…Avem si noi la indemana mijloace care sa ofere, intr-o prima faza atractivitate, chiar spectaculozitate; se stie ca un dascal poate avea (aproape) toate pacatele, dar nu poate fi plicticos. Cred ca astazi e mai greu sa nu fii plicticos (sper sa nu-mi dati dreptate, sarcastic!).
Dar, dincolo de toate acestea-si de multe altele- ramane, totusi, si o imensa VESTE BUNA:
Au existat mereu, exista si vor exista, oameni care vor alege sa devina dascali (invatatori, profesori de gimnaziu sau liceu, universitari…). O vor face pentru ca simt ca s-au nascut pentru asta, le place, nu le pasa de bani sau altele asemenea. Pentru ca ii IUBESC pe copii, si isi IUBESC specialitatea. Si cred in ei si in utilitatea meseriei lor. Este ceea ce-mi amintesc (foarte clar) despre propriile studii, despre multi dintre colegii pe care i-am cunoscut, despre experienta cu ai mei copii si, desigur, cu multi…discipoli.
Mi se pare evident cǎ atitudinea societǎţii noastre faţǎ de problema studiilor clasice nu poate fi complet înţeleasǎ “în sine”, adicǎ fǎrǎ conexiunea cu atitudinea faţǎ de educaţie în genere; sau cǎ cea dintâi nu este decât reflexul, în variantǎ cinic-dezinhibatǎ, al nepǎsǎrii şi ostilitǎţii care în raport cu cea de a doua apar mascate sub mai multe straturi de afectare şi prudenţǎ duplicitarǎ.
Care român n-a auzit de importanţa şi necesitatea educaţiei, pe care Constituţia însǎşi o proclamǎ
“prioritate naţionalǎ”, şi cǎreia o lege (niciodatǎ aplicatǎ pânǎ-n prezent) îi alocǎ 6 procente din PIB? Şi totuşi, un sondaj efectuat chiar printre straturile cele mai educate (pe hârtie) ale societǎţii, ar putea constata, cred, nişte opinii mult mai ambivalente – dacǎ nu fǎţiş negative – faţǎ de ideea educaţiei pentru toţi, care contrazice atât tendinţele neo-liberale ale reprezentanţilor “dreptei”, cât şi reziduurile mentalitǎţii proletcultiste mai mult sau mai puţin conştiente ale “stângii”. În ultimǎ instanţǎ, deşi ştie cǎ e de bon ton sǎ vorbeşti despre educaţie, lumea noastrǎ (pseudo)intelectualǎ ştie foarte bine cǎ educaţia de calitate, mai ales într-o ţarǎ relastiv subdezvoltatǎ precum România, este un privilegiu, iar prin definiţie privilegiile sunt avantaje pe care cei care le au nu sunt niciodatǎ foarte doritori sǎ le împartǎ cu ceilalţi.
De aici pasivitatea faţǎ antiselecţia prin salariile de mizerie ale profesorilor, a cǎror creştere cu 50% votatǎ de un parlament la final de mandat a fost imediat etichetatǎ de “populistǎ” şi demagogicǎ, preludiu al ignorǎrii ei de guvernele care ar fi trebuit s-o punǎ în practicǎ; de aici lipsa de reacţie faţǎ soarta materiilor fundamentale şi a limbilor strǎine, înlocuite progresiv prin diverse inovaţii ale unei pseudo-pedagogii cu vocaţie exclusiv distructivǎ; de aici, în ultimǎ instanţǎ, convingerea surprinzǎtor de prezentǎ în cotloanele întunecoase ale psihicului colectiv, cǎ învǎţǎtura prea multǎ este socialmente contra-productivǎ, deoarece… “trebuie sǎ existe şi oameni care sǎ spele WC-uri”!
Cred cǎ acest anticonsens naţional, existent la nivelul intelectualilor de toate specialitǎţile (el însuşi o consecinţǎ a individualismului exacerbat şi a atomizǎrii sociale “moştenite”) este singurul care explicǎ în toatǎ teribila ei consecvenţǎ politica de sabotare aparent lipsitǎ de noimǎ
promovatǎ în ultimii 23 de ani la nivelul instituţiilor şi al sistemului ca atare.
De aceea, ori de câte ori întâlnesc una din atât de frecventele (şi plictisitoarele) diatribe ale unuia sau altuia dintre rafinaţii intelectuali “sǎtui de România”, de ravagiile vulgaritǎţii generalizate, ale manipulǎrii în formele ei cele mai grosolane şi ale absenţei catastrofale a spiritului civic, mǎ întreb invariabil câţi dintre ei au înţeles cǎ toate aceste manifestǎri ale înapoierii colective nu sunt doar consecinţe ale împrejurǎrilor neprielnice care ne-au marcat de-a lungul istoriei, ci şi fenomene autoîntreţinute şi perpetuate sub ochii noştri, datorate STǍRII PRECARE A EDUCAŢIEI – cu alte cuvinte proastei funcţionǎri a învǎţǎmântului de toate gradele?
Eu va multumesc. Simplu si convingator. Chiar mai convingator decat lista de premii obtinute la concursuri si decat toate materialele pe care le-am citit in aceste pagini pe marginea acestui subiect.