O meditaţie asupra existenţei, într-un roman pasionant
Jan KONEFFKE – Cele şapte vieţi ale lui Felix K.
- 23-08-2013
- Nr. 687
-
Gabriela ADAMEŞTEANU
- Literatură
- 1 Comentarii
„Privind în urmă, amintirea îmi pare o poveste născocită.“ Aşa îşi începe naratorul, Felix K., relatarea celor şapte vieţi, plasînd-o sub zodia fabulosului. Cine poate să aibă şapte vieţi, în afară de eroii din basme? Şi, într-un fel, titlul romanului lui Jan Koneffke nu se dezminte. Acţiunea se derulează cu o viteză fascinantă, eroul narator scapă, de fiecare dată, ca prin minune din cele mai spectaculoase evenimente (cutremur, deportare, arestare, tortură, proces cu condamnare la moarte), iar fantasticul intervine, cînd şi cînd, în modul cel mai firesc. De la primele pagini, scăldate într-o colorată atmosferă orientală, autorul trimite, jucăuş, la O mie şi una de nopţi. Numai că, în locul Şeherezadei, dăm de un tînăr pianist din Pomerania, Felix Kanmacher, ajuns „guvernanta“ unei răsfăţate femei-copil, Virginia, pe care n-o domoleşte decît cu poveşti. Chiar şi atunci cînd este alungat din preajma Virginiei, cu care începuse o idilă romantică prelungită toată viaţa, Felix nu abandonează zona fantasticului:povestea caşalotului de aur, povestea jocului pe viaţă şi pe moarte, povestea iscusitului hoţ din Constantinopol, povestea despre sfîrşitul imperiului necesităţii pure ritmează nararea celor şapte vieţi. Ficţiunea, varianta îndulcită a realităţii, o întovărăşeşte, fără a pierde însă sîmburele ei amar. Mai capricios şi mai […]
Daca dna Adameşteanu îmi permte, aş adăuga trei poezii de J. K., în preungirea „poveştii caşalotului de aur”, – „pour les enfants”, adică, „et pour les raffinés”, à la Robert Desnos sau Ringelnatz…
MIRIAPODUL
Greu e, Doamne – ce zici, oare? –
s-aibi o mie de picioare:
treişpe, dacă mi se rup,
alte nouăzeci, în grup,
la spanac, vor să mă ducă,
alte-optzeci vor la lăptucă,
patru’ş’cinci (îmi ticăie
inima!) şonticăie,
optşpe dorm sau mă înţeapă,
unora, un soi de apă
tulbure le curge, – eu
bănui că din calcaneu…
Veşnic să ridici o mie
de picioare! Baremi mie,
Doamne, dă-mi, prin colb sau rouă,
nouă sute nouă’j’nouă!
CAELEONUL
Soarta bietelor lacerte
de copac e că-s incerte
la culoare,-n zori îs roz,
verzi, când umblă prin rogoz,
albăstrui în lac, şi sure
printre blocuri gri… Obscure,
dacă plouă,-n ceaţă spelbe,
târguind, li-s, ca în selbe,
solzii: policromi şi-n febră;
fac dungi albe lângă zebră.
Pe ecran, dacă se plimbă,
repede culoarea-şi schimbă,
ameţindu-le, de lunea
până luni, televiziunea.
Cameleonul, – când, cu alte
fiare,-n cerurile-nalte,
între îngeri, va să suie -,
poţi să-l iei de unde nu e,
căci nici sângele de sevă
rece, nu i-l ştii de-adevă…
MOLIA
Molia sprintenă,-ntre molii
mai molâi, pe nume Molly,
hămesită ca un rob
a găsit un garderob,
garderob cu multă lână
lână, mai ales, bătrână,
iar bătrâna lână-i până
moare cea mai bună lână.
Molia sprintenă,-ntre molii
mai molâi, pe nume Molly,
a făcut în lână găuri
fără fund ca nişte hăuri,
hăuri de privit în ele
ca, nopţi lungi, la telestele.
Molia sprintenă,-ntre molii
mai molâi, pe nume Molly
înlemni când unul capul
şi-l vârî, scrutând dulapul,
şi se încurcă în, groasă,
lâna veche bine roasă
printre umeraşe,-n zbor,
dând din aripi fără spor
Molia sprintenă,-ntre molii
mai molâi, pe nume Molly:
„Bună ziua”, zise, „Molly
îmi zic prietenele molii;
vin zburând de printre boarfe
să fac rând între eşarfe:
le descurc ca pe bobine,
înţelegeţi că-i a bine.”
Molia sprintenă,-ntre molii
mai molâi, pe nume Molly,
de cum s-a re-nchis dulapul,
roade făr’ s-o doară capul.