Două proze
Mă bucur foarte mult că pot însoţi aceste texte cu gîndul meu bun şi cu aprecierile unui vechi cititor de proză. Mircea Pora scrie concentrat, mînuieşte o limbă română extrem de musculoasă, textele au ritm şi culoare. Cum am citit patru cărţi ale lui Mircea Pora publicate în ultimii cinci, pot spune mai multe despre scrisul şi înscrisurile acestui răbduriu povestitor. Sînt două registre în care bănăţeanul şcolit la Bucureşti şi trăit la Timişoara se simte bine. Unul e cel legat de cotidianul imediat, unde oamenii de prisos din marea literatură rusă se simt bine sub lupa atentului observator al evenimenţialului diurn care este Mircea Pora. Al doilea, vag melancolic, vag înţelept şi dezabuzat de zbaterea deşartă a lumii, acoperă o plajă de timp mult mai mare decît clipa repede trecătoare. Aici avem minunate pagini ce cuprind glose variate şi multiple poveşti, mici întîmplări, pe care istoria mare nu le-a putut degrada. Trecutul e purtat ca o hlamidă protectoare, melancoliile naratorului/ naratorilor sînt bine strunite de o savantă orchestrare a nuanţelor, tonurilor, culorilor de tot felul. Se trăieşte oriunde, se moare peste tot, ochiul şi urechea prozatorului consemnează respiraţia lumii. O întreagă umanitate se perindă prin faţa ochilor noştri. Cel […]
Al doilea cuvânn, rândul 4: neluarea…
Ca unul care-l ştiu pe Mircea Pora de-acum vreo trei decenii (sau… zecenii!), nu pot decât, fireşte, să mă bucur că-l întâlnesc aici, – din lăudabila iniţiativă a lui Bedros Horasangian… L-am cunoscut pe Mircea la cenaclul (mai vioi, atunci) al publicaţiei „Orizont”, în care el se producea-n premieră. Cu toate că s-a râs din greu, prozele sale erau triste, de acea tristeţe cenuşie, posomorâtă şi sordidă a ultimilor ani ai Iepocii dă Aor.
Trist ca toţi marii umorişti, Mircea era un pince-sans- rire, – graţios (la modul mozartian), în rest, şi, aparent, frivol; ca să nu spunem „neserios”, cum îl găseau destui confraţi fără umor şi mohorâţi. Se purta, pe vremea aia, încruntarea (literaturii „curajoase”: a aşa-zisului roman politic, bunăoară), care făcea, altminteri, casă bună cu aceea oficială şi stupidă, – ba chiar făcându-i, la rigoare, jocul. Or, Mircea era atunci, cum e şi astăzi, un outsider, un „dezregimentat”. Ceea ce se plăteşte cu, între altele, nelurea-n seamă de către zbirii literari. E grav să nu te uşurezi concomitent cu toţi ăilalţi, – sau dacă vreţi, vorba regretatului poet timişorean Anavi Adam (într-o aşa-zisă caprorimă): „În era sumbră, taci, sub crupa/ hienei şi te caci cu trupa”! E ceea ce Mircea Pora a refuzat să facă… În fine, după ce în evul cenuşiu, unul ca el îşi permitea să persifleze şi surâdă, iată-l acum, în evul de staniol,
luându-şi în serios melancolia şi, mai cu seamă, cultivând o ambiguitate de ordin anxios, – tot mai amară, tot mai gravă. Gravă şi deznădăjduită…