Despre vinovăţie şi identitatea morţilor de la Periprava

Am poposit pentru prima oară la Periprava cu mai bine de cinci ani în urmă, în 2008. Atunci scopul călătoriei mele acolo a fost identificarea locului pe care s-a clădit fosta colonie de muncă, precum şi efectuarea unei documentări în legătură cu morţii lagărului. Am fost descumpănit văzînd ruinele înghiţite de vegetaţie, prădate de timp şi de lăcomia oamenilor. Singură, fosta clădire a comandamentului începea să se metamorfozeze în hotel de patru stele. Derutant. Naiv, mă întrebam ce părere au localnicii despre toate acestea. M-am dumirit destul de repede, încă de la primele contacte. Adulţi blazaţi, cu ochi tulburi. Copii blonzi, dar cu priviri rătăcite.   În lagăr s-a murit din cauze precise: din lipsa hranei şi a elementarelor condiţii sanitare şi de igienă, de epuizare, tortură sau glonţ. Într-o discuţie cu doi dintre colegii de la Institut, comandantul lagărului, Ioan Ficior, afirma că morţii au fost puţini şi înhumaţi creştineşte. Belicos, a completat că „politicii“ Peripravei erau legionari şi îşi cam meritau soarta. Mai mult, într-un dialog cu reporterii ziaruluiGândul, regreta că nu a făcut… mai mult. Se cuvine să-l liniştim pe Ficior şi să spunem că a făcut mult mai mult decît ar fi trebuit să facă chiar […]