De ce nu sînt „anticomunistă“
- 16-10-2013
- Nr. 695
-
Bianca BURŢA-CERNAT
- SOCIETATE
- 49 Comentarii
Îmi propusesem să scriu pentru săptămîna asta un comentariu de carte, un text pe care îl amîn de mai mult de o jumătate de an. Despre unul dintre cele mai frumoase romane evazionist-estetizante apărute la noi în ultima vreme. S-a ivit însă un nou motiv de amînare, aşa că încă mai zăbovesc în sfera unor prozaice – deşi, poate, necesare – reflecţii asupra climatului ideologic al lumii noastre culturale actuale. Seria de articole despre „anticomunismul românesc post factum“ avea nevoie de un epilog, de nişte clarificări şi delimitări suplimentare. Cerute şi de reacţiile (sau, mai bine zis, de indignările) din presă suscitate de opiniile mele prea puţin ortodoxe în materie de religie a anticomunismului. Reacţii pe care, de altfel, le anticipam – nici nu era foarte greu: atitudinile unei bune părţi a intelectualilor noştri publici au devenit previzibile, aproape că s-au transformat în tropisme. Îmi menţin afirmaţiile Chemată în faţa unui tribunal din care fac parte domnii Vladimir Tismăneanu, Nicolae Manolescu şi Andrei Pleşu, nu-mi voi face mea culpa; nu aş avea de ce. Îmi menţin, deci, afirmaţiile (auto)incriminante, fără a da cîtuşi de puţin înapoi. Direct sau indirect (după caz), mi se aduce acuza că minimalizez, prin cele scrise, […]
Oamenii simpli („prosti”, cum zice rusu’*!), adica ne-educati, asteapta de la ceilalti sa li se spuna „cum e bine”. Cand vorbeam de „neacceptarea evidentelor” (ca „prostie”), cei vizati erau din categoria „intelectuali cu oarece vizibilitate (raspundere) publica”. Acestia, prin definitie, nu au scuza lipsei de cultura/informatie! Pot, eventual, avea vagi circumstante atenuante daca n-au trait nemijlocit acele timpuri.
Este incredibil cat de indiferenti suntem la suferintele celor ce ne-au precedat…Indiferenta ce se extinde, astfel, asupra celor ce ne vor urma!
*:-))
OK, „un sorriso”. Imi veti ierta micul acid inocent… Asa e, nu stau sa citesc cu mare atentie, si in plus confund interlocutorii. ARPAD, deci vorbea de „domni”- si nu altcineva. Da….pai lui Arpad ii spun atunci….(scriu printre picaturi, sunt la planșetă).
Domnia voastra („un sorriso” adica) – cum sa zicem lucrul intr-un fel neutru ?…Ne-am obisnuit sa creditam aceasta mica ingeniozitate (frantuzeasca si asta, remarcati) care zice ca prostia e „pacat”. Ne punem aici revansa noastra de „destepti” fata de prostul care incurca lucrurile, sau care s-a „realizat” (puneti limitele necesare cuvantului) care ne corupe paradisul NOSTRU, al prezumțiosilor (ipotetic, de altfel – banuiesc ca ar fi iadul pe pamant). Asta facem. Dar prostia nu contravine niciunei „morale”. (Desi exista o vorba si in bransa asta). Lansam acuzatia asta fara nuante, in toate directiile… în fine…. Pe o data viitoare. Deja am pierdut sirul…. (Comme preuve!).
Domnule, de cate ori ma pune dracu’ sa fiu de acord cu Dvs., ma faceti sa-mi para rau.
Sunteti sigur ca, in timp ce cititi/scrieti aici, nu mai faceti si altele ? In acest caz
ma vad nevoit sa va spun ca, in pofida relatiilor cu Franta, nu sunteti Napoleon.
Din mesajul meu, care in esenta intarea ce i-ati scris lui „Arpad”, va legati de un
cuvant (ignorand paranteza explicativa care il insoteste) si …bateti campurile
(perseverand si in greseala de a vorbi cu doi interlocutori deodata).
Sa luam exemplul cu intratul in PCR, dupa anii ’70. Pai nu era deja al dracului de clar
cum stau lucrurile ?! Ce, vorbim de tineri de la casa de copii ? Uite, in acei ani, mi s-a propus si mie sa intru, cu precizarea explicita: ca sa pot fi promovat. Cel care imi
vorbea era un om cu douazeci de ani mai mare, pe care il respectam (nu doream sa-l jignesc, fiind excesiv de sincer-nu-mi era frica de el). Asa ca i-am spus: „…pe vremea dvs, era altceva! Eu, ce motivatie am, sa fiu promovat ? Promit sa fiu un bun asistent, pana la pensie.” Mi-a raspuns, vadit rusinat: „Te-nteleg, da’ ce dracu’ le spun eu, mai departe ?”. „Asta-i problema dvs.” i-am zis, zambind. Fac totusi, o necesara precizare:
N-am judecat NICIODATA (adica nici atunci, nici acum) „la gramada” pe cei care au ales altfel decat mine. Dar fac o distinctie neta intre cei care au intrat fiind merituosi profesional si
ne acceptand sa-si sacrifice cariera, si cei care au facut-o ca unic mod de a si-o asigura, nemeritat!
„Domnii de care scriu”, „e” unul singur, A. Gide; vezi mesajul precedent.
Cat despre „dreptul de a fi prost” (pe care nu-l contest NIMANUI :-))
Pai ce facem noi aici, Moncher: le scriem oamenilor sa ramana prosti, ca au tot dreptul?!
Spun unii ca prostia-i pacat; nu ca oportunismul ar fi altceva. Fara sa fiu cinic:
oportunistul poate sluji (din motivele lui…) si o cauza buna. Ce face prostul (de exemplu ca alegator), imi pare ca am tot vazut.
(Traduc asta intr-o limba mai aproape: Sa „faci pe mortul in papusoi” este sa fii vinovat)
De ce oare am ales exemplul lui Gide ?! Mai intai, pentru ca nu-i un oarecine*. Apoi,
prin atasamentul initial la idealul comunist si-a dovedit umanismul, preocuparea de a
„face ceva pentru ceilalti”-cu sacrificiul vietii, spune. Mai departe, pentru forta
morala de a recunoaste ca realitatea contrazice (vai, cat de sever) nazuintele proprii.
Onestitatea de a recunoaste ca a gresit este de aceeasi natura cu imboldul initial. Este
ceea ce se numeste VIRTUTE. Exemple in sens contrar (de insi care „si-au dat cu rosu
peste camasa verde”, la propriu sau la figurat) sunt atat de multe incat neinteresante.
Nici macar nu-i vreo surpriza: daca „cei drepti” ar fi fost „cei multi”, lumea era, deja,
salvata…
Ma tem ca nu-i complet inutil sa adaug:
De ce la Gide am apreciat umanismul orietarii initiale, iar acum sunt sever cu ceea ce
fac unii ? Simplu: pentru ca, asa cum spuneam, onestitatea scuza, prostia (ignoranta),
nu! Pentru ca cei optzeci de ani care despart cele doua evenimente ne-au invatat (sau ar fi trebuit sa…) multe lucruri. Nu „umanismul” il critic, ci reintoarcerea la cai deja
batute (si insangerate).
Inchei cu un mic „joc de cuvinte”, probabil ca va enerva pe unii (ceea ce poate fi si
pozitiv!):
„Umanistii” sunt SI o categorie profesionala; care, pare-se, e mai obisnuita cu lecturile
decat cu rationamentele. E buna eruditia, dar, vorba lui Creanga: depinde cum te-ntorci
de la Paris.
*…si se potrivea bine cu ceea ce doream sa ilustrez.
Versiunea asta de „inteligenta”- „desteptaciunea” oportunistului care sare pe ocazie, pentru ca nu atat de „prost” încât sa „refuze evidențele”- e mai vinovata ca prostia de care ziceti. Ganditi-va la unul care a devenit „membru” in ’70 sa zicem, cand lucrurile erau „evidente” pentru toata lumea: 1. daca in ’70 „credea” atunci inseamna ca era „prost” – in termenii domniei-voastre. 2. daca nu credea si facut-o totusi, inseamna ca a fost oportunist. As zice ca PRIMA vinovatie e scuzabila. Toata lumea are dreptul sa fie „prost”. (de altfel toata lumea e „proasta” si FARA sa aiba dreptul, e un dat natural- de care am face bine sa devenim constienti).
Acuma: domnii de care vorbiti (nu mai stiu daca dumneavoastra sau Arpad…) nu fac exceptie de la cele de mai sus: au dreptul sa se fi inselat, sa se fi lasat prada unui entuziasm adolescentin in ’70 („e voie” sa fi fost si unul adult, si chiar si unul senil…totul e permis in spatiul prostiei, pentru ca nu ceva ce depinde DOAR de noi)- dar, daca asa a fost, atunci lucrurile trebuiesc explicate. Unul dintre ei zicea doct intr- unul din ultimele articole ca se iarta ce se marturiseste. Nu suntem in acest caz, – aparent domniile lor nu au nimic de „marturisit”. Pentru ca nu au nimic de marturisit, nici „societatea” nu are NIMIC DE IERTAT !!! Iertarea nu are obiect, pentru ca domniile lor nu gasesc nimic culpabil in trecutul lor. Sunt adica de neiertat, ceea ce se și intampla, ceea ce vedem cu ochii nostri. (Doar in mediile intelectuale aceste lucruri „se discuta”- altfel sentinta este deja data…alegatorul lambda a decis de multa vreme).
DA! Intr-o extrema gasim ticalosie sau doar oportunism, in varii grade; in cealalta, demnitate, sacrificiu, martiriu. Iar „intre” se afla spatiul continuu al diversitatii
umane. Nu-i totuna sa fii „idealist” sau „nemernic”. Onestitatea poate scuza, in anumite
limite, greselile. Prostia (refuzul evidentelor), nu! Am in vedere, desigur, conditia
umana in general, oricare ar fi circumstantele.
De aceea, judecatile si exemplele trebuie alese cu grija. Iar ideile, bazate pe
experienta si argumente logice, nu pe nazuinte-iluzii, au prioritate in astfel de
discutii. Experienta este singulara si nu admite generalizari in afara logicii. Logica,
in afara experientelor (colective), este insuficienta, din cauza naturii complexe a fenomenelor sociale.
Vad ca iar am incurcat interlocutorii: Gide e pomenit de Un sorriso, iar Sartre de Arpad. Le cer scuze. Se pare ca nu-i citesc cu deferenta datorată….
(Viața, „sporită” – e vorba totusi banala in anume mediu. De pilda se „sporeste viata duhovniceasca”. Al doilea, nu va „apostrofez”!). Sartre, Gide si..nu mai stiu pe cine dati exemplu…au „crezut” (pentru ca tot nous y sommes cu „a spori viata”) in comunism. Nu e vorba de oportunism ci de convingeri. Dar nu stiu decat FOARTE PUTINI români care sa fi facut acelasi lucru, iar domnii pe care-i mentionati nu cred s-o fi facut-o. Apartenenta sau activismul comunist nu erau expresia unei convingeri, fie si „gresita” – ci a a oportunismului, pur si simplu. Domnii minteau deja cand erau membri, dar minteau in directia opusa. Acesta se numeste „oportunism”, si nu angajamentul lui Gide.
Mă bucur că și dumneavostră ați mai punctat încă o dată faptul că suntem la 25 de ani de la comunism, să privim și înainte. Din păcate, mulți dintre noi se hrănesc din trecut, dacă scrii ceva de comunism încă e articol de pagină principală, încă se mai fac filme despre comunism, oamenii nu mai au idei noi și scormonesc în comunism ca într-o vedetă, este chiar la modă. Expresia istorie recentă, nu știu cine a inventat-o, chiar aș vrea să știu, este și aceasta o găselniță, un non-sens, multe fetișcane care revoluție aveau câțiva anișori semnează prin diverse texte: redactor istorie recentă, și când te gândești la istoria universală îți vine să râzi. Suntem fără idei, asta e tragedia, nu mai avem nimic original de spus, nimic specatculos, așa că mergem iar în cochilie, la comunism e cald și bine, avem sânge, avem de toate, oamenilor le place sângele, se vorbește despre torturi, crime, oare de ce? Lipsa de perspectivă, lipsa unei scene care dă în ziua de mâine sau care deschide cortina spre altceva autorii, cineaștii, profesorii români nu au.
Le-am vazut si le-am si combatut; nu suficient, se pare…
un sorriso: E mai simplu sa afirmi, suficient si pretentios, ca ‘altii’ nu au idei, decit sa recunosti ca nu esti capabil sa vezi aceste idei.
A. Exemple
1.In anii treizeci si la instalarea ocupatiei sovietice, multi intelectuali evrei de la
noi au imbratisat cauza comunista. Unii spun ca „din oportunism caracteristic”. Altii
spun ca era FIRESC: dupa persecutia la care fusesera supusi, noul regim parea opusul
fascismului; iar asta parea demonstrat incontestabil de inclestarea armata fara precedent la care asistasera.
Anii au trecut, comunismul s-a instalat si s-a revelat. Acesti intelectuali au realizat
ca intre vise si realitati sunt diferente, ca, de fapt, se inselasera. Unii au emigrat,
altii au ramas, iar unii au admis ca au gresit: chiar si-au cerut public scuze (dupa ’90)
pentru „excesele tineretii”. Sa spunem, spre cinstea lor, ca n-au facut-o de frica unor
represalii.
2. Andre Gide a parcurs si el drumul „dus-intors” catre-dinspre comunism, asa cum o
ilustreaza urmatoarele doua citate (iertare ca le am la indemana in engleza):
Inainte de vizita in URSS:
„My faith in communism is like my faith in religion: it is a promise of salvation for
mankind. If I have to lay my life down that it may succeed, I would do so without
hesitation.”
Dupa intoarcere:
„It is impermissible under any circumstances for morals to sink as low as communism has done. No one can begin to imagine the tragedy of humanity, of morality, of religion and of freedoms in the land of communism, where man has been debased beyond belief.”
3. Este interesant ca, in „ierarhia” anticomunismului romanesc, par mai cunoscuti cei
care „au renuntat la carnetul de partid”, decat cei care nu l-au avut niciodata! Desigur,
primii, pe de o parte erau mult mai putini, iar pe de alta, gestul lor era mult mai
suparator, deci mai sanctionabil, pentru regim…
4. Ultimul exemplu este singurul nume dintre cei in viata pe care il scriu; se va vedea,
imediat, de ce. Sper ca cititorul atent sa imi ierte aceasta mentiune explicita.
Probabil ca nici un nume de intelectual public nu a facut sa curga mai multa cerneala ca cel al Dlui V. Tismaneanu. Pe de o parte, pozitia sa publica de „analist sef” al
comunismului romanesc, pe de alta parte trecutul sau „diferit*”, au dat nastere la
polemici acerbe. Nu insist asupra celor (oricum prea multe) care s-au spus/scris.
Este domnul V.T. un oportunist sadea, ori a ajuns, ca si altii, sa gandeasca astazi
altfel decat atunci ? Ori ambele ? Evident ca am si eu, ca toata lumea, un raspuns.
B. Posibile concluzii
Raspunsul meu, formulat deja in mai multe interventii, este urmatorul:
Nu trebuie sa judecam public moralitatea unora sau altora, decat in cazul evident al
situatiilor penale-chiar daca ne-ajunse in fata justitiei**. Din cel putin doua motive:
Primul este ca nu putem fi siguri ca lucrurile sunt albe, negre sau gri. Putem, IN PLAN PERSONAL, sa reactionam: sa nu mai fim prieteni cu cineva, sa-l criticam-nu public, sa-l dam in judecata etc. Dar CARE ESTE VALOAREA PUBLICA A RASPUNSULUI MEU LA „CAZUL” DIN EXEMPLUL 4. ? N-o vad.
Al doilea motiv (de aceeasi origine cu primul) este ca, asa cum nu putem fi siguri de
acuze, nici cu „opusul acestora” nu stam mult mai bine! Explicit, nu putem demonstra (fi siguri) NICI de moralitatea persoanei in antiteza cu acuzatul. Un exemplu instructiv
gasesc cei rabdatori si lipsiti de prejudecati intr-o interventie la articolul Dlui M.
Oprea, semnata de un comentator care pare nu doar erudit, ci si informat. Cititi, va rog, si judecati fara patima, dupa ce va amintiti toate datele problemei.
In sfarsit, ramane si motivul „pragmatic”, in sensul necesitatii de a gasi solutii in
locul polemicilor infinite/sterile/disgratioase.
O intrebare corect pusa este preferabila acuzelor; ea poate sublinia meritele nu
pacatele, ceea ce nu e acelasi lucru***. De pilda: „Cine credeti ca este cea mai indicata persoana pentru a coordona activitatea de investigare a comunismului romanesc ?”. Cei curiosi pot sa afle raspunsul meu, desigur foarte personal.
Sau sa-l deduca din lectura atenta a unor interventii anterioare.
Un ultim exemplu:
Intai s-a zbierat in Parlament, la condamnarea comunismului. Apoi au plouat criticile
privind faptul ca a fost formala. In schimb, nu se prea intreaba unii nici „de ce n-au
facut-o altii, mai devreme”, nici care este „stadiul actual al chestiunii”…Ba inca,
prin interventii publice, fac lucrurile si mai confuze.
De unde, cum spuneam, concluzia ca ideile ar trebui sa aiba prioritate si luarile noastre de pozitie sa fie CONSTRUCTIVE. Nu scriu OBIECTIVE, pentru ca inteleg cat e de greu…
As fi profund recunoscator spiritelor partizane daca nu m-ar promova in randul „boierilor mintii”, sau, Doamne fereste, la rangul de „soldat al lui Volodea”.
* Sper sa apreciati eufemismul.
** Cred ca este ce s-a intamplat in celelalte tari foste comuniste.
*** Aceasta asimetrie pare sa fi scapat atentiei unor vajnici/vajnice
comentatori/comentatoare.
Arpad: Nici autoarea, nici comentatorii care sint de acord cu ce scrie in articol nu se complac in a fi desemnati ca fiind primii anticomunisti ai patriei, condamnatori ai comunismului si curajosii neamului. Asta e marea diferenta dintre cei care au actionat si cei care au tacut; nu ai avut curajul sa te opui in mod evident, prin acte si nu prin tacere, nu-ti ia nimeni capul ca sunt milioane in situatia asta. Dar nici nu-ti face un blazon din turuiala anticomunista: stai la locul tau, adu-ti aminte ca altii au avut curajul pe care tu nu l-ai avut si lasa-i pe acestia sa se exprime la capitolul asta. Ar avea si mai multa credibilitate si mai ales, ar fi la locul unde li se cuvine, nu uitati ca Elisabeta Rizea si Vasile Paraschiv, ca sa amintesc doar doi ADEVARATI anticomunisti.
Adularea, ca si infierarea, sunt manifestari ale caracterului. Ideile sunt in alta parte. Nicidecum in comentariile unora…
Sa inteleg ca oameni ca Manolescu, Plesu, Patapievici, Liiceanu, tintele evidente ale rancunierei noastre passionaria (BB-C), nu numai ca nu si-au sacrificat viata si existenta ci „au si sporit-o” (sic!), asa cum, fin si ironic, ma apostrofeaza dl. Adrian R.? A-i credita pe sus numitii intelectuali cu oportunism politic in Iepoca este cel putin exagerat (ce sa mai spunem atunci de Aragon sau Sartre care, in conditii incomparabil mai avantajoase, debitau,
fara sa le-o ceara nimeni, porcarii abisale?)
Chiar daca A.R. sau altii de pe acest forum au stat cu piepturile otelite in calea comunismului (ceea ce le asigura profundul meu respect) si altii nu, asta nu anuleaza nimanui dreptul la pozitia anticomunista declarata. In fond e o chestiune de igiena.
Cat despre BB-C, domnia sa poate lua loc, cu onor, in galeria pretioaselor ridicole, acolo , la stanga (parvenita), unde-i surade, langa Tartuffe si Mr. Jourdain.
Cine doreste sa discute despre idei si nu despre persoane, atunci sa vada ce idei razbat din operele de ieri ale „anticomunistilor” de azi.
Sursa citatelor e aceeasi ca fragmentul din primul comentariu.
„“Definind spiritul revoluționar, V.T. face o cucernică reverență în fața „sublinierilor“ tovarășului Nicolae Ceaușescu (în Convingeri comuniste, nr. 1, 1974, p. 10):
„Spiritul revoluționar presupune curajul de a gîndi realitatea în toată complexitatea ei, pentru că, așa cum sublinia tovarășul Nicolae Ceaușescu: «A fi cu adevărat marxist-leninist înseamnă a fi un explorator îndrăzneț și experimentat al drumului nou pe care îl deschide [sic!] omenirii socialismul și comunismul, un cutezător vizionar al zilei de mîine, pornind de la realitățile și cerințele arzătoare ale zilei de azi, precum și de la concluziile generalizate pe plan teoretic, ale experienței de ieri și de azi»“.”
“În Tînărul leninist (nr. 2, februarie 1973), V.T. participă la un „cenaclu politico-ideologic“ cu tema „Viața în facultate este un exercițiu politic?“. Iată răspunsul lui V.T.: ”
„Nu mă feresc să spun că am încercat să fac din activitatea mea un mod de a fi politic […] Există în toate cuvîntările tovarășului Nicolae Ceaușescu îndemnuri la promovarea cu consecvență a noului, la nivele sau perioade ale structurii politice, la înțelegere și sprijin pentru idei novatoare și pentru inițiativă“. “ „
Cum o sa va „bag pe gât” un sorriso? Nu mi-as permite….Se poate?
Aveti dreptate, nu domnia voastra a zis chestia. Cantitati de scuze entuziaste.
\”Rationamentul\” domniei voastre schioapata rau, iar agresivitatea nu tine loc de logica:
Altfel ati fi remarcat ca eram perfect de acord cu a asculta/cinsti pe cei, cativa, care au infruntat teroarea comunista. Daca imi prezentati asta in contrapozitie, n-ar mai trebui sa incepeti cu \”mi-e clar ca…\”. NU VA E! Face parte autoarea din categoria mentionata, ca \”s-o ascultam si cinstim\” ?! Ati citit toata seria de articole inainte sa faceti \”rezumatul\” ? A pus-o cineva pe autoare \”sa se declare anticomunista\” ? S-a declarat \”pro\”, fiind \”anti\” unora, pe care-i are (de) mult la suflet, printr-o dubla negatie care ar trebui sa va produca \”un terrible malaise logique\”. In loc sa \”va fie clar\”!
Perseverati in confuzie, punand pe acelasi plan judecati morale negative despre altii, pe care nu-i precizati… Persoana despre care am scris (de pe pozitii DE PRINCIPIU, nu ca \”fan\” al sau!) nu a fost \”menestrel al lui Ceausescu si al comunismului\”!
In rest, daca va place balacareala si, mai ales, rezultatul practic al acesteia, ENJOY!
PS Un soRRiSo, per favore!
Moncher,
Am avut, cred, mai multa rabdare si curtoazie decat meritati. Acum vad ca imi bagati in pana (sau pe gat) ce spune Dl. Arpad! Daca va e greu sa ganditi corect, macar cititi exact cine, si ce, scrie.
@un sorisso
Ceea ce imi este clar este faptul ca din articol razbate o lehamite fata de ce a ajuns notiunea de anticomunism la noi. Adica pervertirea ei la o forma care nu ii face si nu ne face cinste. In termeni deloc literari as rezuma articolul: „daca pana si un fost menestrel al lui Ceausescu si al comunismului a ajuns exemplu de anticomunist, atunci ce naiba mai inseamna chestia asta, care ii este esenta, de ce m-as declara eu anticomunist(a)?”.
Normal ar fi sa ascultam vorbind despre acest subiect si sa cinstim oamenii care nu au plecat capul in acea perioada. Mi se pare un minim respect fata de cei care „si-au sacrificat existenta in Iepoca de Aur” cum zicea un comentator mai sus, fiecare intr-o masura mai mare sau mai mica, dar au facut-o si merita respectul celorlalti. Restul, macar sa aiba bunul simt, decenta, onestitatea etc sa nu apara ca exemple de ceea ce nu au fost. Vi se pare ca este prea mult? Daca da, atunci nu va deranjati sa raspundeti, consider discutia incheiata.
@Un sorriso: Ce pudoare, un sorriso! (s-ar zice malplasata). Imi dau lacrimile: „personalitati care au avut obraznicia sa nu-si sacrifice existenta sau viata….” Nu numai ca nu și-au sacrificat-o, dar au si sporit-o! Si-au adaugat cate ceva la „viata si sau existenta”. Ba chiar. câte unii – au mai LUAT câte ceva din „viata si existenta” altora. Dar romanul se acomodeaza….are „respect”.
De ce nu sunt anticomunista” isi intituleaza autoarea ultimul din o serie de articole.
Regimul comunist din Romania a fost condamnat oficial drept ilegitim si criminal de la tribunna parlamentului de presedintele tarii, in timp ce parlamentarii vociferau, urlau, injurau.
M-as fi asteptat la o atitudine de reculegere si de minute in sir de aplauze la sfarsiul prelegerii.Ma inselasem.
Nu stiu nici acum daca erau fosti sau actuali comunisti.Dar sigur nu erau „anticomunisti!
Daca azi, maine, acelasi presedinte sau primul ministru, ar face in presa o declaratie in genul celei a doamnei B., cred ca tarii nu i-ar face chiar bine!
Articolul doamnei b nu are si nu poate, din fericire, avea impactul unei declaratii guvernamentale.Dar totusi…
Totalitarismul secolului 20 a avut 2 protagonisti Nazismul si comunismul.Istoricii discuta inca numarul victimelor unuia sau celuilalt regim.
Autoarea avea 10 ani in 1989, vrsta frageda ca sa fi putut cuprinde grozavia comunismului.Dar dupa aceia?
„Omeneşte judecînd lucrurile, suspiciunea cvasigenerală a intelectualităţii româneşti faţă de stînga era, poate, de înţeles în perioada posttraumatică a primilor ani de după 1989. Că această suspiciune nu avea, nici chiar atunci, o justificare raţională, ci doar una intens emoţională, ar trebui să acceptăm măcar acum… scrie autoarea.
Doamna BBC gaseste minunatul eufemism „suspiciunea cvasigenerală” a intelectualităţii româneşti faţă de stînga „.Deci aflam ca dupa 40 de ani de comunism intelectualii romani aveau numai „suspiciuni” fata de „stanga.”, citeste comunism.Chiar asa?
Omeneste vorbind. Intelectualii!Dar poporul cel prost?Pai daca le era asa bine:multi numai cu un salariu de subsistenta, cu neamuri in puscrie, sau iesite din puscarie, sau fugiti peste granita, cu famillile distruse,cu distractia zilnica care incepea cu cititutul Scanteii’ si se termina cu Televiziunea populara si mai tarziu sovialista.De suspiciunra generalizata ati auzit?De neincrederera fate de cel cu care vorbeai?De placrea de a avea la coltul strazii un idiot care patrula ore intregi pe ploaie sau vifornita , daca nu se strecura in Mercedesul negru , cu perdelute, impietrit tot la coltul strazii?Ca erai „dusmùan al poporului” pentru niste „fleacuri” care te puteau costa cativa ani buni.
Ca nu de la „Sunt o baba comunista”, cartea sau filmui,ajungi sa intelegi grozavia comunismului.Caci cum spunea recent dl Manea, eram cu toti salariati ai unui stat unic,intr-o cusca care lasa din cand in cand cu picatura, ca unii ,fericitii, sa dea cu ocii de altceva decat de socialismul multilateral desvoltat.
De ce fugeau Romanii din tara lor, Intai evreii cu zecile de mii.Apoi nentii, si ei cumparati ca sclavi, ce erau, ca si evreii.Apoi ceilalti care reauseau”sa fuga”, sau „sa ramana”.Si mai apoi cele 2 miloane .De ce plecau? De prea bine?
Integ ca intre 6 si 10 ani, cati implinea autoarea articolului in 1989, chiar daca erai Pico Della Mirandola, nu puteai cuprinde grozavia comunismului.
Dar mai apoi?Caci nu de „abuzuri” cum scrie autoarea articolului e vorba. Nu la asta se rezuma grozavia, absurdul si ticalosenia comunismului.
Sa nu fii anticomunist!
Sa judecam, macar in spatiul public, idei, nu persoane. Morala si logica, deopotriva, ne spun ca asa se cuvine. Si doar privind in jur se vede ce rezulta cand alegem sa facem altfel. Nu-i totuna sa critici „pasivitatea celor care au acceptat comunismul” cu a scrie, cu litere de-o schioapa, „LASITATE SI OPORTUNISM”, urmat de un ” PRENUME NUME”.
Afirmatiile GENERICE despre oameni sunt…idei; cele cu nume si prenume sunt…altceva.
Speram ca va sunt clare aceste lucruri.
Am citit, nu fara o vaga senzatie de greata, suita de articole
privitoare la condamnarea anticomunismului.Nici macar in comentarii (unele chiar foarte inspirate) n-am reusit sa discern vreo pozitie care sa nu se inscrie , cu mioritica docilitate, in maniheista antinomie marxista, comunism-„capitalism”. Ca si cand orizontul care ni se ofera la iesirea din comunism s-ar reduce la un simplu stadiu de evolutie economica. O fi asa in viziunea simpflificator- militanta a lui Marx dar nimeni nu are obligatia de a si-o insusi pana la punctul la care libertatile si drepturile cetatenesti, constitutionalitatea, proprietatea si alte asemenea mici fleacuri, atribute ale societatii liberale la care s-a ajuns in cursul unei foarte complexe evolutii, sunt date complet uitarii.
Lucrurile sunt discutate ca si cand in Romania ar functiona intr-adevar mult vituperatul capitalism si nu un grup de monopoluri mafiote care scurt circuiteaza concurenta, chiar principiul de functionare a capitalismului. In situatia actuala ne apropiem, din pacate, mai curand de un socialism de gasca.
Faptul ca unii, nu se stie daca multi sau putini, se simt dezorientati atunci cand mana nevazuta a partidului a incetat sa-i mane spre troaca cu nutret, indispensabil supravietuirii biologice (orizontul „babei comuniste”) nu trebuie sa mire pe nimeni. Nu e usor sa fii silit sa-ti castigi painea mobilizand propria initiativa, asa cum, in pofida unor adversitati mult mai mari, au facut zeci si sute de mii de „bestii burgheze” si „dusmani de clasa” in comunism (vecina „babei”). „Era mai bine pe vremea lui Ceausescu…”, nu-i asa ?
Un „bine” pe care, sincer, il doresc din suflet celor care,
precum autoarea, ne invita sa discutam „relaxat” despre
comunism. O invit pe aceasta doamna si pe cei ce si-au fabricat un „image” maimutarind stanga occidentala, cu toata trena ei de clisee abominabile, sa inlocuiasca in articolele produse,
termenul „comunism” cu „national-socialism” si sa le citeasca apoi unui auditoriu german cu sugestia de a discuta mai relaxat, (ce naiba, un pic de umor, doamnelor si domnilor…) despre aspectele benefice ale erei Hitler, inclusiv despre cuptoarele de la Auschwitz&co. Spuneti-le si lor, stimata doamna, ca v-ati saturat de 70 (nu de 25) de ani de antifascism, succesul va este asigurat !
Comunismul nu va avea parte de un „Nürnberg” al sau (ar merita o suta…), stanga internationala si-a savarsit marsul prin institutii si, atotputernica, va avea grija ca al ei „chouchou chéri” sa nu faca buba.
Pe oriunde a bantuit, comunismul s-a descalificat ca perversiune a gandirii, opiu pentru intelectuali si crima contra umanitatii, drept pentru care trebuie condamnat fara „dar” si fara „poate”, mai ales in Romania, unde sechelele lui fac inca ravagii prin mintile tinere si necoapte precum si prin cele mai putin tinere dar sensibile la obscurantismul natang.
Ce ramane din „productia” doamnei BB-C ? Din pacate, numai reglarea de conturi si blamarea unor personalitati care au avut obraznicia sa nu-si sacrifice existenta sau viata in „Iepoca de Aur” (cum, fara indoiala, ar fi procedat dumneaei, nu-i asa ?).
In rest, intuneric…
@un sorisso
Si totusi, fara sustinerea oamenilor ideile nu ar avea castig de cauza. O idee pe care nu o ia nimeni in seama, nu e sutinuta, nu valoreaza mare lucru in lumea reala. Nu se poate disocia o idee de oamenii care o sustin; de exemplu,in ceea ce priveste comunismul nu poti sa-l disociezi de cei care l-au sustinut, chiar si prin pasivitatea lor, nu mai vorbesc de activisti.
La Nuremberg au fost spanzurati zece oameni. Nu pedepsirea acestora a facut sa gandim
astazi asa despre ceea ce s-a intamplat atunci. Ci faptul ca, de saizecisicinci de ani,
in fiecare zi, ni se aminteste ca acele lucruri au fost odioase, gresite, inacceptabile.
De ce nu se procedeaza la fel cu regimul comunist/socialist* ? O fi pentru ca, la
Nuremberg, au facut-o armatele aliate de ocupatie ? Sau…?
Exista, in ceea ce ne priveste, o mare diferenta, care se cuvine spusa si subliniata:
regimul comunist nu a fost inventia noastra. Ne-a fost impus, cu tancul si intr-un
context istoric dramatic (in care nu-i deloc clar ca l-am fi putut evita)…
Atunci, nu-i oare limpede ca modul deopotriva just si pragmatic de a depasi aceste
discutii sterile/penibile este sa:
1. Explicam (celor care nu au inteles-o, inca) toata uratenia si imoralitatea acestui
regim, toata falsitatea ideologica din care este construit, falimentul sau economic etc.
2. Sa facem legatura ideatica intre tortionarii anilor ’50 si ucigasii din ’89, sa facem
legatura intre politrucii de ieri si politicienii de azi, intre „baietii” care aveau
„atunci” bani si putere si cei care le au astazi. Pe scurt, sa explicam cum asa zisul
capitalism de azi nu-i altceva decat continuarea, FIREASCA, a comunismului de ieri.
3. Sa intelegem ca primul lucru care se impune este sa spunem, toti, pe toate caile,
aceste adevaruri simple, incontestabile.
In plan pragmatic este mai important sa discreditam sursa ticalosiilor** decat sa
incarceram un tortionar batran; sa confiscam averile obtinute fraudulos, sa impunem un
raport decent al pensiilor, sa militam pentru o justitie corecta, eficienta, sa
restabilim valoarea in educatie… Lucruri care, in timp, vor da credibilitate, vor
schimba mentalitatile, vor elibera energiile, vor instala ierarhiile juste.
Ce constatam, in schimb:
Ca dusmanul nu este, vai, o idee gresita, pernicioasa, desueta; la fel cum idealul nu
este acela de a depasi o criza cronica, ce ne scufunda in saracie si confuzie.
Nu, ceea ce conteaza sunt rafuielile de clan, disputele asa-zis ideologice (tip „stanga-
dreapta”), atacurile indracite asupra altor indivizi, si ei ejusdem farinae…Nu poti sa
mergi drept pe strada (fie ea si „culturala”) fara sa risti sa te nimereasca un scuipat
din salvele ce se schimba intre „boierii” si „palmasii” mintii…Lumea se imparte, mai
nou, in „basisti” vs. „uslinosi”. Ne xxxx grija ca Ceausescu a facut sosele! Asta trebuie
sa auda oamenii simpli ?! Poate populismul sa reduca saracia, inapoierea ? Nu suntem oare
asemenea politicienilor pe care ii sprijinim/injuram ? Ce reteta mai grozava putem gasi
pentru discreditarea (totala!) a oricarui discurs intelectual ?***
Iata de ce prefer sa discutam idei si nu persoane; sa ma ierte eroii, cati or mai fi cu noi…
*nazi=abreviere pentru Nationalsozialismus; era tot SOCIALISM! Mai nimic in comun cu
partidele socialiste, din tarile capitaliste!
** Ajutati fiind de circumstanta atenuanta amintita mai sus.
*** Nu fac, nicicum, apologia unanimitatii. Dar exista adevaruri simple si cateva axiome
ale discursului public, cu respectarea diferentelor de opinii. Nu ne luptam, legati la
ochi, ca oastea lui Parpanghel.
Sintagma asta ,liberal „de stinga”, scrisa chiar si intre ghilimele, tradeaza o gindire politica limitata. Articolul este lipsit de profunzime a ideilor si de o logica politica elementara. A judeca comunismul doar din perspectiva unuia sau altuia, mai mult sau mai putin disident, e o greseala de logica elementara. Sigur ca altfel a fost perceput comunismul de Corneliu Coposu si altfel de Ion Iliescu, ca sa dau doar doua exemple generice. Observ insa o diversiune promovata, din pacate, si de generatia tinara. Diversiunea o regasim si in articolul scris de Bianca Burta-Cernat. In primul rind, se pleaca de la ideea, gresita, ca dupa 1989 Romania a trecut de la comunism la capitalism. Ca ceeace am trait noi dupa 1989 e capitalism, asta e intr-adevar o utopie. E deajuns sa vizitam o tara cu adevarat capitalista pentru a ne convinge de asta. In al doilea rind unii au „uitat”, nu au inteles, sau se prefac ca au uitata sau ca nu au inteles ce a insemnat comunismul pentru Romania. Pentru reimprospatarea memoriei as sugeraza sa faca o vizita intr-o tara inca comunista cum ar fi Corea de nord.
Este prima data cand intru pe acest site. Nu cunosc redactia si nici cititorii care interactioneaza prin comentarii. Dar am avut timp sa citesc articolul, atat al Biancăi BURŢA-CERNAT cât și al D-lui Prof. Nicolae MANOLESCU și tot ce s-a comentat pe seama lui. Așa ca aveți acum ocazia să citiți opinia unui ”outsider”. Cei 7 ani de-acasa i-am trait in comunism. Nu-mi aduc aminte mare lucru. Poate doar că televizorul era mai mult pe post de bibelou (nu-mi pare rău nici o clipă pentru asta). Cu toate acestea, nu sunt anticomunist, ci anticomuniști. Iar când privesc situația actuală a acestei țări și văd cei 25 de ani de ”progres” al democrației încep să cred că în DEX, e greșită definiția cuvântului ”progres”. Cei care au trăit ororile comunismului sunt anticomunism, e normal să fie așa. Dar eu de ce-aș fi daca tocmai ei, puși in situația de a face front comun cu Domnul Paraschiv au preferat indiferența. Nu domnilor, nu sunteți anticomuniști daca gândiți, scrieți sau vorbiți despre ororile comunismului. Gândește, vorbește și ACȚIONEAZĂ. Degeaba gândiți că sunteți anticomunism, vorbiți de ororile anticomunismului, dar nu sprijiniți cu fapte cei care au curajul să o facă. ”Niste lasi, ca majoritatea poporului nostru; in special intelectualii au fost niste lasi. Nu poti sa ceri unui taran sa lupte pentru drepturi si libertati…” Imi veți spune că se poate duce lupta și cu stiloul. Greșit!!! Iți exprimi doar părerea și aștepti să apară carnea de tun care să lupte pentru tine. Cam la asta se rezumă poporul român.
Vorba lungă, sărăcia omului așa că vă las să reflectați domnilor ANTICOMUNIȘTI care n-ați facut decât să blamați prin vorbe. Fiecare dintre voi, cei care ați trăit în teroarea intelectuală de atunci ar fi trebuit să acționați pentru pedepsirea vinovaților. Faptul că în 2013 tortionarii sunt incă liberi și cu pensie grasă dovedește ori că au fost omorâți toți cei care se opuneau sistemului incluzând familiile lor sau că nu prea au avut loc acele ”masacre” pentru că altfel nu-mi explic pasivitatea și lașitatea așazișilor ANTICOMUNIȘI. Luați exemplu de la cei care au ieșit in stradă să-și apere țara și căiți-va că ați lăsat pe mâna comuniștilor România și după lovitura de stat din 89, anticomuniștilor.
Sint convins ca domnul Nicolae Manolescu se va abtine, de data asta, de la orice replica, fiind cu totul de acord cu Chamfort:
„La calomnie est une guêpe qui vous importune et contre laquelle il ne faut faire aucun mouvement, à moins qu’on ne soit sûr de la tuer, sans quoi elle revient à la charge, plus furieuse que jamais.”
Se pare ca articolele Biancai Burta-Cernat au lovit cateva orgolii puternice, reactiile soldateilor marilor \”anticomunisti\” fiind o marturie in acest sens. Pe \”contributors\”, printre altele, apar diverse \”luari de pozitie \”, din pacate autorii lor nu vad ca s-au asezat stramb si privesc deformat, chiar daca pretind ca judeca drept, opinia lor \”personala\” nefiind sustinuta de nici un argument solid, doar multe vorbe inutile. La ultimul dintre aceste articole-reactie la cele din O.C aparut pe contributors, un ghiveci semnat A Gorga, in care aceasta nu uita sa aminteasca si sa slaveasca \’anticomunismul\” lui V. Tismaneanu, mi-am permis un comentariu (care nu a aparut inca, probabil nici nu-l voi vedea publicat). In acest comentariu aminteam cateva pasaje din seria de articole semnate de RC Cristea \” Un Homo Sovieticus\” ( aparute tot in OC) in care VT elogia conducatorul iubit, comunismul si productia de sfecla de zahar la hectar. Probabil aceste scrieri de neuitat au inspirat multi dintre anticomunistii de azi…..
Adaug unul din aceste pasaje \”de exceptie\” ale unui anticomunist \”de exceptie\”, slavit de autori \”de exceptie\”…..
\”În aceeași ediție din Convingeri comuniste, studentul V.T. se arată extrem de concentrat asupra „vieții de organizație“. Reporter frenetic, V.T. anchetează, alături de I. Enescu și R. Stern, activitatea mai multor organizații de bază studențești. Nu scapă prilejul de a evalua rolul studențimii în societate:
„Studențimea, alături de întreg tineretul, de toți oamenii muncii, dă viață prin fapte spiritului revoluționar comunist, este angajată plenar în efortul de transformare revoluționară a societății noastre pe drumul comunismului“.\”\”
Bun exemplu de „escaladare” a polemicii – schimbarea de registru, la d-na Cernat. De la afirmarea dreptului la opinie separată, în chestiunea anticomunismului, la negarea aceluiaşi drept, preopinenţilor. Pe considerente morale: anticomunismul postfactum e neligitim. De unde era – la-nceput – doar de temperat, dată fiind irelevanţa lui în peisajul contemporan.
Presimt că un rol esenţial în schimbarea paradigmei d-nei Cernat l-a avut Ovidiu Şimonca, „mai radical” – aşa. Avînd – probabil – oarece probleme de rezolvat (răfuit?) cu profesorul Manolescu. Care magistru se cam lăfăie-n ipostaza balcanică a parvenitului – toană de bătrîneţe dar nu mai puţin ridicolă dintr-atît.
După mine, d-l Manolescu suferă de o meteahnă deja bun naţional, la noi – îşi supravieţuieşte. Ceva ce-ncurcă bunele intenţii ale contemporanilor şi urmaşilor săi, care l-ar vrea preţuit doar postum. Ca-ntr-un cîntec popular oltenesc: Uite-al dracu’, nu mai moare/ Tot mai mişcă din picioare.
Din cîte ştiu, d-l Manolescu are vechi şi-ncrîncenate motive „să nu mai moară”, după cum are şi unele mai proaspete, funcţiile sale oficiale – de ambasador la UNESCO şi de veşnic preşedinte la USR – fiind, probabil, paliative la frustrarea de a nu fi devenit preşedintele României, în 1996. De la un cărturar, te-ai aştepta să se mulţumească a fi între numele grele ale istoriei literare şi criticii româneşti. Să se retragă-n vasta-i bibliotecă şi să mai adauge la opera de-o viaţă – măcar Memorii dacă filonul creator a’ fi secat. Dar uite că d-l Manolescu „nu e genu'” – nu se retrage nici ori decît mort.
Însă nu asta-i problema ci alta – are ori ba dreptul moral de a fi anticomunist, fie şi postfactum? După d-na Cernat – de-acum, nu de la bun început – nu l-ar avea, invocîndu-se, în acest sens, figuri de anticomunişti notorii, neînduplecaţi şi după căderea comunismului, ca Vasile Paraschiv.
Aici, e ceva interesant. Fiindcă V Paraschiv i-a aruncat decoraţia în faţă, preşedintelui Băsescu, pe motiv că nu acceptă nimic de la un (fost) comunist, d-l Manolescu e blamabil fiindcă a acceptat-o. Dar – „fetiţo”, îmi vine-a spune – ambele ipostaze sînt logice. Paraschiv a fost anticomunist pe vremea comunismului, Manolescu n-a fost. E normal ca unul să nu accepte nimic de la foşti comunişti, după cum e la fel ca altul să acepte, cum a mai şi-n vremea comunismului.
Într-un comentariu, Ovidiu Şimonca reiterează lista antcomuniştilor „de Ziua a Şaptea”, le-aş spune. Profesorul Manolescu nici măcar trenul ăsta nu l-a prins, i-o fi fost frică – fizic, i-o fi fost. Deşi, clar, comunismul european era pe făraş, cu voie de la Gorbaciov: cazuse Zidul Berlinului, Ungaria se răsculase făţiş, începuse Revoluţia de Catifea, şi tot aşa. Era chestiune de timp pînă să cadă şi la noi, aşa că anticomuniştii „de tîrziu” au fost doar pe jumătate curajoşi. Ei, Manolescu nici atît n-a putut fi. Sau n-a vrut să fie aşa, dacă nu fusese altfel, cînd chiar ar fi contat răzvrătirea. Orice motive-ar fi avut, însă, are şi d-lui dreptul – ca oricare „simplu cetăţean”, măcar – de a face analiza critică a comunismului şi de a ţine la tipul de analiză la care a aderat. Numai aşa se poate susţine dreptul altora, la alt tip de analiză critică – şi chiar dacă însuşi profesorul Manolescu le combate opţiunea, avertizîndu-i asupra „pericolelor” acestei abordări „împăciuitoriste”.
Îl ştiu încă din anii ‘960, pe profesorul Manolescu – bibliografic, cum a şi rămas date fiind sproadicele şi nefructuoasele mele contacte cu d-lui, eu venind „din altă tabără” (a profesorului Eugen Simion, cu care s-a dovedit incompatibil). Şi văd una din constantele caracterului său – e de neînduplecat. Astfel că, stimaţi battailluers, intuiţi bine- nu e de învins ci doar de zdrobit. Dar v-aţi asumat o sarcină ingrată, părerea mea…
Sune texte care-mi amintesc de PSEUDIKINEGETICOS, un text lung si plictisitor pe care eram nevoiti sa le invatam in scoala si din care, nici pana astazi NU AM INTELES NIMIC !
Este cu \”buna intentie\” ca sa nu intelegi nimic ?
Pentru mine, mai simplu nu poate exista decat REALITATEA; tatal meu- av.VALENTIN SAXONE- a fost condamnat in 1959 la Tribunalul Militar la 16 ani munca silnica cu confiscarea averii (nu prea mai avea ce sa ne confiste) pentru CRIMA DE UNELTIRE IMPOTRIVA REGIMULUI COMUNIST.
Nu a mai apucat evenimentele din 1989 ,nici EXTAZA care ne-a cuprins pe toti.
Au trecut ani buni de cand, de la balconul Parlamentului, se agitau \”tineri inflacarati\” vrand sa se faca PROCES COMUNISMULUI ! Nu am avut NAIVITATEA asta sa cred pentru ca, luati la \”bani marunti\” CINE voia sa faca PROCES COMUNISMULUI ?
In anii care au trecut, tortionarii si bestiile vechiului regim au dus-o mai bine decat intreaga populatie, cu pensii mari si locuind in aceleasi conditii ca si mai inainte.
NIMIC nu s-a SCHIMBAT !
CONTEST INTEGRITATEA celor care au apucat vechiul regim, astazi fluturand STEAGUL DEMOCRATIEI si a LIBERTATII.
INCOTRO ? Asta-i INTREBAREA
Draga domnule Ovidiu Simonca, m-a cuprins, fara gluma, tristetea citind replica pe care mi-ati dat-o.
A folosi \”Divide et impera\”, in felul in care o faceti, duce, cu siguranta, la diviziune in rindul elitelor noastre; si asta spre bucuria ne-bunilor (de toate nuantele) care \”imparatesc\”, ducind, la sigur, tara spre ripa! Elitele, din care faceti parte (va place, nu va place) alaturi de Nicolae Manolescu, ar trebui sa fie unite. Ca sa faca ce? (ma intreba retoric Paul Cernat). Fiind puse intr-o situatie de \”tranzitie\” dramatica, de peste doua decenii, e necesara, e urgenta (Andrei Cornea are dreptate in \”Turnirul khazar\”) adoptarea unei \”optiuni secunde\”, in virtutea careia sa se poata uni, sa se bata impreuna.
Exemplu: ceea ce va uneste (pe Ovidiu Simonca si pe Nicolae Manolescu) nu e doar critica literara, ci si o forma autentica de umanism, dincolo de optiunile idiosincratice ori cele ideologice care va despart. Formam o baricada subtire ca o pojghita, pe care ne agitam nebuneste.
Poate e patetism in cuvintele mele, dar momentul e patetic. E nevoie de incredere si nu de vinarea unor detalii din trecutul unui om ca Manolescu (articolul pe care aveti voluptuoasa cruzime de a-l pomeni), detalii care, oricum, nu-l pot transforma in ceea ce n-a fost si nu va fi.
Increderea admite exceptii, dezamagiri, reveniri (A. Cornea subliniaza asta in cartea pomenita); suntem cu totii (elite ori ba) capabili de lasitati, pasi gresiti, abjectii… dar tocmai a trece peste astea intelegator, delicat, inseamna a fi puternic, adica faptul (asta da, fapt) ca un om merita increderea noastra.
Daca domnul Vasile Paraschiv a refuzat decoratia presedintelui Basescu, era dreptul sau, optiune platita cu virf si indesat si care trebuie respectata. Dar a insista punind in paralel gestul acesta cu acceptarea decoratiei de catre Nicolae Manolescu nu spune nimic, nu arata decit propria dvs insistenta. Si Nicolae Manolescu avea dreptul la optiunea lui. Fiecare avea motivatiile si viata lui.
Cum insistati de frumos:\”Fapte! da, sint fapte\” Aici \”faptul\” care sare in ochi, repet, este insistenta dvs pentru a-l zdrobi comparativ pe Manolescu.
O intrebare simpla: de pe ce pozitie faceti asta, personala, sau ca mandatar al domnului Paraschiv?
Care va sint \”faptele\” de rezistenta (fie ea culturala) sub Ceausescu, care sa va dea, daca nu dreptul, macar o biata justificare a rolului de \”procuror\”? Va considerati cumva iesit mai curat, sau mai intreg la minte decit Manolescu din comunism? Insistenta dvs e intristatoare
Recititi-va, putin detasat, ca sa vedeti ce-a iesit: retranscrieti raspunsul lui Vasile Paraschiv si fiecare cuvint al sau i-l puneti in circa lui Nicolae Manolescu, dupa care ii mai adaugati alte nume grele: Paul Goma, Dorin Tudoran…Doina Cornea (nu si Soljenitin).
De ce nu-i lasati pe ei insisi sa-l acuze? De fapt, nu faceti decit sa-i utilizati (le-ati cerut vreunuia acordul?) in scopul defaimarii unui om. Asta reiese, va rog recititi-va!
Am sa va raspund la intrebare: da, anticomunismul (cu sau fara ghilimele) lui Manolescu de acum si din trecut e de aceeasi natura (care alta?) ca si cel al lui Paul Goma sau Doina Cornea, si ca si al dvs, sint convins, chiar daca formele sale de manifestare difera, pentru ca difera caracterul, temperamentul si alegerile fiecaruia (inclusiv ale dvs).
Retranscriu aici ultima fraza adresata doamnei Biancai-Burta-Cernat, valabila si in ceea ce va priveste (intr-un mai inalt grad):
\”Nu cred ca e tirziu pentru scuze, ar fi o dovada de tandrete si convivialitate, de detasare, aproape de intelepciune, ba chiar de umor\”.
S-auzim numai de bine.
Grigore Para
Nufac parte din lumea asta, dar:
„4. Termenul „fetito”, folosit de un fost profesor, in ciuda reactiilor ofuscate, NU era o judecata morala asupra Dvs. In vreme ce DELATIUNEA ….etc”
1. – E PERMIS să restabileşti binele cu mijloacele raului. Di-vulgarea (nu „delatiunea”) este PERMISA in acest caz.
2. – „Fetito” nu este judecata morală dar este una de valoare. Umileste. Spune dispreţul d-lui Manolescu faţa de fosta studenta si de argumentele ei.
Multumesc pentru reproducerea unui text remarcabil, care apartine lui Vasile Paraschiv, un Om Remarcabil. Nu va intreb ce ar fi gandit, daca mai era printre noi, despre articolele de la care a pornit discutia noastra.
Sa revenim la fondul chestiunii:
A da cuvantul unui om pe care il pretuiesti este si un mod de a sustine idei (eventual juste, nobile, cum e cazul de fata). A combate afirmatiile cuiva invocand fapte din trecutul sau este, in primul rand, o greseala (elementara) de logica. Pentru ca nimic din ce a spus/facut cineva, candva, nu demonstreaza ca ce spune acum este incorect. In plus, daca faptele citate sunt defaimatoare (acceptand ca sunt adevarate), acest lucru este o judecata morala (publica!); cel ce o face paraseste terenul disputei de idei si isi aroga prerogative de instanta morala. Poate face acest lucru (daca o considera necesar) atunci cand, in contextul ideilor in dezbatere, el a respectat regulile de morala de a caror incalcare este acuzat interlocutorul. Dupa cum v-am spus deja (si, desigur, ati inteles perfect!) nu-i scria V. Paraschiv lui N. Manolescu!
Daca tot a venit vorba: pe cand un interviu in OC cu PAUL GOMA ? INCA nu-i prea tarziu.
Draga domnule care semnati „un sorriso”. Discutam cum vreti dvs., si teoretic, si despre persoane.
Dar, in acest moment, simt nevoia sa reamintesc doua momente din viata lui Vasile Paraschiv.
A. Primul moment
L-am cunoscut, am facut un interviu cu domnia sa in februarie 2008, a fost in redactie. Se purta impecabil, uitati-va si la fotografie.
Intregul interviu in „Observator cultural”, la „Arhiva”, cu fotografia de atunci.
http://dev.observatorcultural.ro/A-murit-Vasile-Paraschiv*articleID_24900-articles_details.html
L-am republicat, dupa cum vedeti, in 2011, cind a murit Vasile Paraschiv. Reiau acum un fragment. Ce a spus atunci Vasile Paraschiv era valabil in 2011, este valabil si in 2013, si vor continua sa ne apese cuvintele lui.
Iata fragmentul:
Mi-a facut mare placere sa va vad in filmul lui Alexandru Solomon, Razboi pe calea undelor. Sinteti filmat in blocul in care a locuit Paul Goma, pina in 1977, in Drumul Taberei. Acolo stati de vorba cu fostii vecini ai lui Paul Goma. in film este aceasta secventa tulburatoare: in prezenta unui aparat de filmat, ii luati la rost pe vecini, ii intrebati de ce nu l-au sprijinit pe Paul Goma. Iar acele persoane zic: „Da’ de ce sa ne intereseze Goma, cind Goma nu-si cunostea vecinii“. Cum vi s-au parut acei vecini?
Niste lasi, ca majoritatea poporului nostru; in special intelectualii au fost niste lasi. Nu poti sa ceri unui taran sa lupte pentru drepturi si libertati… Dar un intelectual n-are dreptul sa fie las. Asta este atributul intelectualitatii: sa discute problemele politice ale tarii. Intelectualii nostri nu trebuie sa accepte sa traiasca oricum. Or, intelectualii nostri au fost niste lasi. Daca li s-a dat apa, hrana si adapost, nu i-a mai interesat demnitatea lor, nu i-au mai interesat interesele generale. Ei s-au declarat multumiti si executau orbeste toate ordinele si directivele pe care le primeau de la partid. O asemenea atitudine eu am condamnat-o intotdeauna. Paul Goma a fost o exceptie. Ca si Doina Cornea, de la Cluj, care este un simbol! Iata ce a putut face o femeie! in tara noastra avem atitea femei, toate femeile din tara noastra ar fi putut sa scrie niste scrisori si sa le trimita in Occident, prin rudele lor, prin prietenii lor, sa protesteze impotriva dictaturii comuniste. Dar n-au facut-o…, doar Doina Cornea a luptat…
Nici astazi vecinii lui Paul Goma, ca si multi altii, nu recunosc ca au fost pasivi, ca n-a existat solidaritate.
Bineinteles, erau niste persoane inchise, izolate. intr-adevar, erau oameni lasi si egoisti. Daca le-a dat partidul apa, hrana si adapost, nu le mai trebuia nimic altceva. Ce sa-i intereseze Goma?
Dar de ce aceasta reactie a lor si astazi?
Nu au constiinta. Nu au constiinta poltica, adica sa fie niste cetateni care sa participe la apararea cetatii, tot asa cum cetatea ii apara pe ei. Ei nu vor sa se implice in cetate. Multi nici nu se duc sa voteze.
De ce v-ati dus la presedintele Basescu?
Am vrut sa-i spun ca nu ne putem declara niciodata multumiti de condamnarea crimelor si nelegiuirilor comuniste, la modul teoretic. Nu e suficienta condamnarea teoretica a comunismului, mai trebuie sa facem o comisie, formata numai din victimele dictaturii comuniste, care sa propuna un proiect de lege pe baza caruia toate victimele dictaturii comuniste sa poata chema in justitie pe tortionarii lor. Tudor Postelnicu sau Iulian Vlad n-au actionat direct, ei au dat ordinele, dar trebuie sa raspunda pentru dispozitiile date.
Dvs. ati vrut sa vorbiti cu presedintele Basescu, a fost solicitarea dvs.?
Da. E solicitarea mea inca de la 18 decembrie 2006, de cind a fost condamnat comunismul in Parlament. Tortionarii trebuie sa ajunga in fata justitiei. De atunci, de la 18 decembrie 2006, m-am mai intilnit de doua ori cu domnul presedinte Basescu si i-am amintit ca mi-a promis ca ma primeste in audienta. Domnul presedinte Basescu a spus ca ma invita la Cotroceni si mi-a spus sa tin legatura cu consilierul lui. Mi-a si spus: domnule Paraschiv, vreau sa vorbim, tineti legatura cu consilierul meu. Si am tot tinut legatura cu consilierul domnului presedinte, Teodor Baconsky, care e acum ambasador la Paris.
L-am sunat de multe ori, dar nu a vrut sa ma lase sa ajung la domnul presedinte Basescu. I-am trimis un memoriu in care am scris problemele pe care vreau sa le discut cu domnul presedinte Basescu. Si domnul Baconsky n-a vrut sa faca nimic. Si m-am mai intilnit cu domnul presedinte Basescu la 3 august 2007, in Covasna, si la 15 noiembrie 2007, in Brasov. I-am reamintit ca mi-a promis ca ma primeste sa discutam. Din nou mi-a spus: domnule Paraschiv, luati legatura cu consilierul meu. Era un alt consilier, domnul Alexandru Gussi, care m-a ajutat si m-a sprijinit sa ajung la domnul presedinte Basescu.
Domnule Paraschiv, chiar credeti ca securistii care au dat ordin sa fiti batut si arestat, sau cei care v-au maltratat, credeti ca pot pati ceva, pot sa fie judecati?
Acum, nu cred ca pot sa pateasca, in conditiile pe care le-a creat Ion Iliescu si cu toti comunistii din tara noastra. Trebuie un proiect de lege al victimelor dictaturii comuniste prin care sa fie judecati toti securistii care au facut rau poporului roman. Dar o lege foarte clara, nu asa cum a fost legea CNSAS-ului. CNSAS s-a nascut aproape mort, iar acum se doreste anihilarea CNSAS, ca urmare a unui adevarat complot intre comunisti si ofiterii de Securitate din Parlamentul tarii noastre. Tot un complot este si la Codul de procedura penala, prin care comunistii ii sprijina pe hoti si pe tilhari.
Ce virsta aveti?
80.
Credeti ca in viata dvs. veti mai trai ziua in care cei care v-au anchetat sau cei care v-au batut sa ajunga dupa gratii?
Am convingerea ca impreuna cu domnul presedinte Traian Basescu vom ajunge la acea zi. Noi am facut un pas inainte: am condamnat comunismul in mod teoretic. Mai urmeaza doi pasi: un proiect de lege pentru condamnarea practica a reprezentantilor Securitatii si, apoi, chemarea in justitie a criminalilor.
Ati fost in lupta cu sistemul comunist din 1968 si pina la prabusirea lui. Nu v-a fost niciodata frica?
Nu mi-a fost frica pentru ca eram constient ca lupt pentru o cauza legala, din punct de vedere juridic. Eu n-am putut fi niciodata acuzat ca am incalcat vreo lege. in al doilea rind, luptam pentru o cauza morala dreapta, eu doream ca Nicolae Ceausescu sa respecte obligatiile pe care si le-a asumat la Helsinki, in 1975, la Conferinta consacrata respectarii drepturilor omului. Eu l-am intrebat pe un ofiter de securitate care ma ancheta: cum explicati aceasta contradictie, ca Nicolae Ceausescu semneaza un document international, iar voi il incalcati, m-ati adus aici, la Securitate, si ma torturati?
Si securistul imi zice: Se intimpla citeodata sa nu te intelegi bine cu sotia ta, in casa, dar totusi esti obligat sa traiesti cu ea. Hopa, am zis, dvs. inselati si Occidentul, si poporul roman. Eu eram supravegheat 24 de ore pe zi, am fost internat in spitale de psihiatrie. Atunci am vorbit de „terorismul politic“ instaurat de Ceausescu. Eu am fost rapit, dupa 1978, de pe strada, m-au bagat cu forta intr-o masina, m-au dus in padurea Paulesti de linga Ploiesti. Alta data m-au dus in alte doua paduri, de dincolo de barajul Paltinu’, si acolo m-au torturat in mod bestial, m-au lasat intr-un lac de singe, vinataile mele erau groaznice, eram negru pe tot corpul.
Cum ati trait caderea lui Ceausescu?
M-am bucurat si m-am dus la lupta.
Cind v-au trecut iluziile?
Cind m-am lamurit cine este Ion Iliescu, cind am vazut ca el si-a consolidat puterea cu vechii comunisti. Mi-am dat seama ca Partidul Comunist Roman a fost reinstaurat la putere.
Cine v-a fost cel mai aproape in vremea comunismului?
Familia, in primul rind sotia mea, si Dumnezeu. Eu am fost batut pina la pierderea cunostintei. Cu picioarele loveau in cutia mea toracica si in stomac, asa cum dau fotbalistii in minge de la 11 metri, cu asemenea forta loveau si securistii in mine. Se dadeau doi-trei pasi in spate, se repezeau si ma loveau cu piciorul. Eu imi pierdeam cunostinta. Dar toate aceste lovituri nu mi-au distrus nici un organ intern. De trei ori am fost batut pina la pierderea cunostintei, dar aveam toate organele interne in stare de functionare. Nu exista alta explicatie decit ca m-a aparat Dumnezeu. Asta e singura explicatie.
B. Al doilea moment. Decembrie 2008. Palatul Cotroceni. Discursul lui Vasile Paraschiv.
„Domnule preşedinte, vă mulţumesc pentru înalta distincţie ce aţi hotărât să mi-o acordaţi astăzi, dar eu sunt obligat să refuz primirea ei de la un comunist, la fel ca toţi ceilalţi care ne-au condus ţara de la Revoluţie şi până azi, împotriva cărora eu am luptat din 1968 şi voi continua să lupt pe cale legală şi democratică până la ultima bătaie a inimii. Eu nu sunt ca un câine, căruia dacă îi dai o felie de salam el nu mai latră, tace din gură şi te lasă să intri în curtea stăpânului şi să furi totul. Eu nu vreau de la dumneavoastră, domnule preşedinte, decoraţii, bani, funcţii etc. Eu vreau dreptatea şi adevărul pentru întregul nostru popor, adică exact ceea ce aţi promis dumneavoastră poporului nostru în noiembrie 2004 şi care pe mine m-a atras ca un magnet, dar din nefericire nu v-aţi respectat promisiunea făcută, m-aţi minţit şi m-aţi indus în eroare şi pe mine şi întregul nostru popor cu promisiuni pe care nu vi le-aţi respectat niciodată”
DECI: „un sorriso”, cum vreti sa discutam: despre idei sau despre persoane? Alegeti dvs. calea.
Stimate Domnule Ovidiu Simonca,
Fiecare dintre noi avem propriile ierarhii, atat asupra ideilor, cat si asupra persoanelor. Nu credeti ca este mai intelept/cuviincios/util sa ne marginim la o discutie (in contradictoriu, daca trebuie) asupra ideilor, lasand deoparte judecatile asupra moralitatii persoanelor ? Mai ales daca se intampla se le mai si datoram cate ceva, desi chestiunea e de principiu… In alte situatii cred ca ati reprosa altora exact ce cititi acum! Calomnia este si penala, in vreme ce delatiunea e doar imorala. Va considerati obligat sa va aparati revista si colega, inteleg; dar…mai ganditi-va! Am mai scris, explicit, la articolul semnat de Dvs., ca ceea ce au facut/spus diversi tovarasi/domni candva, nu afecteaza valoarea de adevar a ceea ce spun acum; eventualele contradictii au efect in cazul unei judecati morale asupra acelei persoane, ceea ce nu e deloc acelasi lucru. Va impartasesc admiratia pentru numele pe care le-ati mentionat; dar ce da dreptul ALTORA (e.g. B.B-C sau O.S. sau …) sa judece moral pe altii ?! Daca scria Vasile Paraschiv, nu interveneam, evident!
In plan secund: Dl. N. Manolescu nu a fost erou/disident si nici dupa \’89 nu a fost, in plan politic, un model (poate ca ar fi fost, totusi, un presedinte mai \”de soi\” decat Dl. E. Constantinescu). Dar, cum just observa Dl. Grigore Para, era lector in \’89, fiind-sper ca macar asta va amintiti-\”un nume\” in critica literara romaneasca…Nu cred ca cineva il poate acuza ca dupa ’89 a GANDIT altceva despre comunism decat inainte; ca nu a FACUT/SCRIS aceleasi lucruri…e altceva.
Retineti, ultima parte nu este esentiala in logica mesajului meu, nu sunt nicicum fan al Dlui Manolescu. Dar, macar in plan secund, ar trebui sa conteze pentru Dvs, ca si pentru doamna critic literar.
cand spui crimele comunismului, parca e ceva vag, un sistem care ucide, ceva eteric care aresteaza, tortureaz si si ucide.
cred ca (re)formularea „crimele comunistilor” e mai exacta , chiar daca nelinistitoare.
(imi aduc aminte cum m-a corectat cineva prin ’90 cand strigam „jos comunistii” si m-a dojenit spunandu-mi : „se zice – jos comunismul „.
Stimate domnule Grigore Para,
Ce a scris Bianca Burta-Cernat sint fapte, nu „gherute”. Si cele de dinainte de 1989 (existenta acelor scrisori de protest, pe care Nicolae Manolescu nu le-a semnat), si cele de dupa 1989 (cind Vasile Paraschiv a refuzat decoratia presedintelui Basescu, gest tratat cu indiferenta de Nicolae Manolescu). In cadrul aceleasi festivitati, in aceeasi sala, Nicolae Manolescu a primit o decoratie, iar Vasile Paraschiv a refuzat-o. Motivul refuzului – public – este redat de Bianca Burta-Cernat, care il citeaza pe Vasile Paraschiv. Cuvintele lui Vasile Paraschiv (citate in articol) au fost rostite la Cotroceni, in fata lui Traian Basescu.
Fapte!
Da, sint fapte!
Pentru dvs. nu e important refuzul lui Vasile Paraschiv?
Nu va impresioneaza ce a spus Vasile Paraschiv: „Eu nu sînt ca un cîine, căruia dacă îi dai o felie de salam el nu mai latră, tace din gură şi te lasă să intri în curtea stăpînului şi să furi totul. Eu nu vreau de la dumneavoastră, domnule preşedinte, decoraţii, bani, funcţii etc. Eu vreau dreptatea şi adevărul pentru întregul nostru popor, adică exact ceea ce aţi promis dumneavoastră poporului nostru în noiembrie 2004…”.
Si ce spuneti dvs. sint tot fapte! Iata, tabloul este aproape complet. Ar trebui totusi sa ne amintim si de cronica lui Nicolae Manolescu la „Pumnul si palma” de Dumitru Popescu (Dumnezeu), gest din cale-afara de „anticomunist”, nu, domnule Para?!
Daca dvs. va place „anticomunismul” de acum al domnului Manolescu, e in regula, e optiunea dvs.
Ce facem insa cu ceilalti, pe care il aminteste Bianca Burta-Cernat: „Mă plec în faţa celor puţini care, înainte de 1989, au avut curajul nebunesc de a-şi afirma public anticomunismul – un Gheorghe Ursu, un Vasile Paraschiv, un Liviu Babeş, un Paul Goma, un Dorin Tudoran sau un Radu Filipescu”. As adauga-o si pe Doina Cornea.
Pe acestia unde ii incadram? Tot „anticomunisti”, ca si Nicolae Manolescu?
Asa cum am scris in precedentul articol – „De la un magistru catre o „fetita”” -, mi-ar placea sa citesc analize ale lui Nicolae Manolescu despre prezent. S-o ataci pe Bianca Burta-Cernat – si sa sugerezi ca ar derapa spre extrema stinga – nu este greu. Cel mai usor lucru este sa pui etichete.
Dar, as citi cu interes citeva articole in care domnul Manolescu sa se exprime despre Rosia Montana, despre exploatarea gazelor de sist, despre acest capitalism romanesc (bun? rau?).
Cu stima,
Ovidiu Simonca
Cum ar fi daca ati face acest lucru din perspectiva unei liberale (mai putin in sens generic) de stanga?
Cum ii scriam d-lui Simonca, interpretarea sa nu va face decit sa creeze gilceava, frustrari… Ar fi fost (dar, vorba lui Paul Cernat, „istoria”, nici macar cea personala, nu se face cu daca si cu parca), totusi, cuminte daca nu v-ati fi scos gherutele moi (sper ca termenul de pisicuta nu va displace!) si n-ati fi sarit à coups de citations pe ceafa vajnicului motan-profesor; care motan, daca n-a fost un „erou” inainte de ’89, adoptind etica adaptarii, prudentei, nicidecum lipsita de demnitate, raminind, de pilda, lector pina la 50 de ani, fiindca n-a intrat in PCR, de fapt n-a putut fi constrins sa devina membru de partid, apoi, dupa cunostinta mea, nu s-a compromis in scris, a format (si nu deformat) generatii de studenti, cu o rara daruire si vocatie, si, de bine de rau, facind pe dracu-n patru, continua sa pastoreasca vreo 2000 de scriitori, adica 2000 de frustrati, cu gherute mai mult sau mai putin moi! In privinta celor 25 de ani de „anticomunism”, va inselati: nu sunt de ajuns, nu s-a facut inca un „proces” al comunismului, fiindca nu se putea face: oamenii din fruntea bucatelor, cei politici (si cei de afaceri) fiind, in marea lor majoritate, iesiti din „mantaua” (rosie si la propriu si la figurat) a lui Iliescu. Ceea ce nu inseamna nici ca profesorul Manolescu trebuie sa faca confuzia intre extrema stinga (de care nici un om normal nu mai are nevoie, cu atit mai putin motaneii) si stinga occidentala, umanista, anemica cum e, inca eficace si absolut necesara, ca sa nu cadem in ghearele pietei… Ar trebui inaintat „schizofrenic”, pe cele doua planuri: un pas inapoi (ca sa analizam mecanismul si ravagiile ideii comuniste), doi pasi inainte (ca sa revenim in prezent si sa pregatim un viitor suportabil, traibil, pentru toti oamenii); numai astfel vom putea ajunge si la un echilibru mintal, cit de cit. Nu cred ca e tirziu pentru scuze, ar fi o dovada de tandrete si convivialitate, de detasare, aproape de intelepciune, ba chiar de umor.
Stimata doamna,
Sa aveti ca profesiune de credinta descoperirea si expunerea unei opinii despre „unul dintre cele mai frumoase romane…aparute la noi in ultima vreme” si sa amanati o jumatate de an evenimentul pentru a ne comunica ce nu sunteti semnalizeaza o oarecare disonanta.
Preferati in ultima instanta sa apreciati, doctoral, ca incidenta cancerului de colon a devenit predominanta chiar daca n-am scapat de tbc. Va inscrieti astfel, cu succes, intr-un lung cor de menestreli care nu diferentiaza oratia de nunta fata de marsul funebru.
Nu ca ar conta, din perspectiva lunga, dar aveti o profesiune de credinta si a nu o pune in valoare inseamna, probabil o pierdere pentru d-voastra in primul rand.
„De pildă: pentru mulţi dintre cei care au trăit în comunism, mai ales în perioada 1965-1975 (pînă spre 1980), comunismul a însemnat o viaţă relativ normală şi o şansă în plus”
Fals! De greva celor peste 35000 de mineri din Valea Jiului, august 1977, ati auzit?
Unica scuza ar fi: tinerica, tinerica!
Ce pacat ca nu aveati 30-40 de ani in 1989 …
Sunt convins ca ati fi scris altfel despre anticomunism !
Progresul e reciproc, daca se poate spune. Nu ati mai atacat „la persoană”.
Gasesc sus in mesajul d-lui Roko o sugestie, pe care o dezvolt. De ce ar fi cineva pro-capitalist („de dreapta”) in Romania? CUI folosește fantezia asta? Nu va dau date statistice despre români, sunt convins ca le stiți…dar cine stimate domn, e apt pentru „capitalism” in Romania? Cineva poate visa la „capitalism” – e permis sa visezi, dar PENTRU CINE? Cui vom aplica „doctrina capitalista” în Bărăgan, unde casele sunt din nuiele de salcâm și bălegar de vacă? Trebuie o anumita structura umana, morală (vă citez, aici) de voință…etc. ca sa facă o familie „buddenbrook”. Altă specie. Este, adică o „utopie” la buza vorbei: nu e de aici. E de acolo. „Sistemul” este, aveți dreptate, mai bun. (Si comunismul era „mai bun”, de altfel….). Din nefericire trebuie aplicat AICI. „La guigne” – ca să ne păstram in ambianță… Nu se pot „compara sistemele” fara să judeci și „actanții” (așa le zice acuma). Asta nu e pledoarie pentru comunism, este mai degraba una pentru gandirea atenta a lucrurilor.
Aveti dreptate, totuși la critica „romanismului”. Asta este necesitatea imediata. Nu mi se pare ca BB-C a facut vreo „apologie”. Riscă insă s-o facă daca anticomunistii de circumstanța rămân pe pozitiile tăioase și fara nuanțe de pâna acum. Vad că acum se declară „de stânga”….Nu s-ar putea sa nu mai fim „de ceva”, sa ne multumim sa intelegem? Nu „prin prisma”, nici „din pctul de vedere”? (Despre chinezi japonezi si…etc exista si opinia ca aceea este alt fel de feudalism: din nou, structura social-umana e altfel. Asta nu impiedica mecanica economiei de piata sa functioneze, dar doar mecanica ….dar intram in detalii). Intr-adevar, trebuie sa luam act de cine suntem. Chiar la nivel individual. (pe o data viitoare- prea mult de lucru).
Buna ziua,
nu sunt un literar dar fac parte din generatia dumneavoastra.
Mi-a placut foarte mult articolul dumneavoastra pentru ca va impartasesc ideeile si le ordonati mult mai bine decat mine pe hartie ! Va doresc numai bine.
1. …perseverare diabolicum.
2. /”…capitalismul, la rîndul lui, se hrăneşte dintr-o utopie”/
Cu observatia ca aceasta „utopie” se vadeste cea mai realista dintre cele imaginate (pana acum) si da libertate, alegeri, mancare…; in vreme ce cealalta utopie, care va bantuie, (v-)a dat foame, frig si intuneric (inclusiv in cap).
3. Nimeni nu v-ar fi apostrofat pentru cronica unui personaj de film. Dar ati tinut, mortis, sa profitati de ocazie ca sa generalizati si, mai ales, sa platiti polite…
4. Termenul „fetito”, folosit de un fost profesor, in ciuda reactiilor ofuscate, NU era o judecata morala asupra Dvs. In vreme ce DELATIUNEA pe care o faceti asupra fostului profesor nu doar ca este o judecata publica, dar explica perfect ceea ce este in spatele reactiilor pe care le manifestati.
5. Neindoielnic, are si Dl. Nicolae Manolescu vina sa:
Macar pe „studentii eminenti” ar fi trebuit sa-i invete arta dialogului!
6. In cazul, putin probabil, ca v-ar interesa si parerea unor anonimi, gasiti detalii conexe in interventiile la articolul Domnului Ovidiu Simonca…
Stimata d-na Burtea-Cernat,
exista doua aspecte ale articolelor publicate de d-voastra.
1. „Discursul rezonabil”
Intentia analitica, detasata, intelectuala de a prezenta o tema, un concept
sau un fenomen. In cazul de fata „anticomunismul”. Orice pretentie de a
lua parte la dezbatere, pro sau contra, trebuie sa se subordineze unor norme
ale argumentului, norme foarte stricte aplicate atit in stiintele exacte cit
si in cele sociale, in masura in care participantul isi abroga predicatul
‘intelectual’. Baza discutiei o formeaza strict date reale, verificabile.
Un asfel de dialog, in forma pura, este sec, laborios si necesita
intradevar un efort intelectual.
La polul opus se afla „discursul ideologic”, de interes, propagarea unor idei
bazate pe un spectru de argumente si mechanisme care nu au nimic de-a face cu
argumentarea rezonabila. Intimidarea, inhibarea „adversarului”, concentrarea
doar pe anumite „adevaruri partiale” sunt exemple din acest portofoliu.
Discursurile parlamentare, campaniile marketing, sau cele dintr-o bodega de
cartier sunt preponderent exemple ale „discursului ideologic”.
Manolescu, Plesu si ceilalti s-au rezumat la „discursul ideologic”, fapt care
la modul strict, implica ignorarea totala a argumentelor prezentate.
Ironia situatiei este ca dinsii doresc sa sugereze ca ar face parte din categoria
celor care folosesc „argumente rezonabile”.
2. Situatia actuala a Romaniei.
Este regretabil faptul ca o buna parte a populatiei, nici macar nu
constientizeaza in ce fel de sistem traiesc, si anume: Romania este o tara
capitalista, saraca, care implementeaza o mixtura a neoliberalismului si a
capitalismului casino, pe fondul unei economii de consum, de exploatare
exacerbata a resurselor, a dezindustrializarii, a profitului pe termen
scurt si a lipsei protectiei sociale. In termeni de specialitate Romania este
un sistem ‘in care se administreaza saracia si propaga dreptul „sperantei” la
bunastare”. De subliniat este „dreptul sperantei la bunastare” spre deosebire
de „dreptul la bunastare”.
Capitalismul laudat si promovat in mass-media este redus la ‘economia sociala
de piata’, un model de succes practicat in unele tari din Europa de Vest si
care la ora actuala este restructurat masiv pentru a face fata Globalizarii.
Din pacate capitalismul romanesc nu are nici cea mai mica legatura cu
‘economia sociala de piata’. Spre deosebire de capitalismul din Germania sau
Franta in Romania nu exista o cultura a protejarii drepturilor oamenilor care
muncesc („resurselor umane”).
Articolulu d-voastra contine o observatie fundamentala:
„Pe de altă parte, trebuie să mărturisesc că am un recul spontan în faţa lipsei
de obiect a actualei retorici anticomuniste, ai cărei partizani se luptă cu
(şi totodată cheamă la luptă împotriva unor) inamici imaginari. Cu adevărat
îngrijorătoarele ameninţări vin, de fapt, din altă parte, iar zgomotul de fond
creat printr-o asemenea retorică e menit, pesemne, să distragă atenţia de la
problemele prezentului.”
Trebuie sa intelegeti pentru patura profitorilor actualului regim chiar si cea
mai mica aluzie care ar putea periclita statutul obtinut, trebuieste sufocata
ferm in fazele incipiente. Chiar si in cazul „combaterii unei combateri.”
Pretul nu conteaza!
Cu stima si consideratie,
B.