Să vorbim (moldoveneşte) despre documentar! (III)

În Tipografic Majuscul de Gianina Cărbunariu, securişti şi cetăţeni „inspiraţi din fapte reale“ vorbesc o română fără accent, deşi faptele în cauză au loc la Botoşani; în Nu ne-am născut în locul potrivit de David Schwartz şi Alice Monica Marinescu, migranţi din Iran, Serbia etc. vorbesc cu accent, deşi sînt jucaţi de actori perfect românofoni şi albi; în Punct triplu de Bogdan Georgescu, se vorbeşte în ungureşte şi româneşte cu accent ardelenesc, moldovenesc şi oltenesc, deşi nici unul dintre actori nu a participat la procesul de documentare. Care dintre cele trei e, de fapt, teatru documentar? În realitate, nici unul…   Conceptul de „teatru documentar“ a deve – nit atît de lax în utilizarea lui românească (mai ales în cronica de întîmpinare, dar nu numai), încît, cu puţină bunăvoinţă, în zilele noastre, numai SF-ul şi basmele nu sînt documentare (deşi nici aici nu se ştie niciodată…). Că, după această logică – în care orice text/spectacol ce-şi reclamă o relaţie directă cu o factologie recognoscibilă devine astfel documentar –, cam trei sferturi din teatrul ultimelor două milenii, commedia dell’arte, Shakespeare, Molière, Ibsen, Brecht, Meyerhold şi Aurel Baranga, e documentar…, ei bine, la asta nu se mai gîndeşte nimeni. Pentru că „teatru […]