Acest continut este doar pentru abonati. Pentru abonament Observatorul Cultural apasati aici.
De ce nu pot fi românii de stînga
Reflecţii pe marginea unei dezbateri despre „muncă“
- 29-11-2013
- Nr. 701
-
Alexandru MATEI
- OPINII
- 18 Comentarii
Se întîmplă de multe ori să urci într-un autobuz aglomerat, în care lumea stă înghesuită mai ales în preajma uşilor, de teamă să nu rămînă în autobuz la următoarea staţie. Niciodată nu se întîmplă asta, dar lumea se teme. Din acelaşi motiv, locurile aşezate cu cîte două scaune sînt ocupate neergonomic: scaunul de la geam e liber, pentru ca nu cumva celui care ar sta acolo să-i fie greu să iasă pe culoar şi să, desigur, rămînă în autobuz la următoarea staţie. De la uşă, toată lumea le strigă celor din mijlocul autobuzului să înainteze. Dar aceiaşi nemulţumiţi, odată ajunşi în locul acestora, nu mai fac nici un pas. Călătorii sînt solidari doar atunci cînd se află în pericol. Odată ajunşi în autobuz, în siguranţă, rămîn neclinitiţi, fără să le pese de solidaritatea revendicativă a celorlalţi. Nu cred că e nevoie de teorie politică pentru a observa că românului îi este greu să fie de stînga. În loc să vorbim din istoria ideilor, e suficientă etnometodologia. Nu trebuie să fii străin pentru a observa că românul e individualist – totul pentru el şi familia lui (observaţia o făcea un membru al Ambasadei Franţei la o festivitate de 1 Mai, […]
Pînă una-alta, se vede că nu-i depășită prima mare problemă a coeziunii pe Stînga – discursul comun. Din chiar cîteva comentarii de aici – dar mai ales din textul d-lui Matei – reiese că intelectualilor subțiri le-a fost dat discursul pentru a se putea neînțelege între ei, ceea ce poate fi (eu suspectez c-ar fi chiar) un hedonism sui generis.
Dl Matei socotește că românii nu pot fi de Stînga fiindcă au pierdut munca (1) și coeziunea socială (2). Sînt în așa măsură individualiști încît le e inaccesibil sensul colectiv(ist) al Stîngii, presupunînd solidaritate.
Mă gîndesc c-ar trebui definită totuși) munca – la ce ocupație anume se referă, ce categorii sociale vizeaza? Evident, nu se mai poate defini munca pe ideea proletară, în contexul luptei de clasă. Atunci, munca ar fi conceptul care desparte apele – în Stînga-Dreapta. Unde Stînga o prezintă în vorbe mari (retorică romantic-revoluționară) pe cînd Dreapta o tratează pragmatic (în costuri, eficiență, profit) în vorbe mici. În funcție de publicul-țintă, vorbele mari se adresează intelectualilor capabili de generozitate, altruism (empatie, în genere) pe cînd cele mici – celor condamnați la o existență utilitaristă (cu empatie moderată și strict codniționată, „oamenii cumsecade” , vorba d-lui Cernat, din altă parte). Asta-mi amintește de primii ani ‘990, cînd publicam în Opinia publică un text intitulat Primum vivere (încheiat cu citarea completă …deinde philosophare). Și-mi sugerează că nu s-a schimbat mare lucru, măcar în ce privește opțiunile românului (omului, în genere, condamnat la consumatorism dar și amenințat a-l pierde datorită crizei globale).
De tot interesant mi s-a părut filosofia economic-electorală a lui Lucian Sîrbu: matematic, d-lui socotește o victorie faptul că a fost înfrînt cu costuri mult mai mari decît cele pe care le-a avut în campanie.
Adică, un discurs de Stînga, aplicat pe criterii de eficiență specifice Dreptei. Poate că asta-i soluția ori măcar una ducînd la o străpungere. Singura problemă ar fi tot de ordin practic: cine să finanțeze vorbele mari? Cei care-au făcut bani cu vorbe mici, probabil…
@Lucian Sarbu: e bine ca vedeti jumatatea plina a paharului acolo unde eu abia vad o picatura, cu microscopul. In ce ma priveste, am un recul spontan in fata formatiunilor romanesti conduse de intelectuali, fie ei de dreapta sau de stinga. Am vazut esecuri patetice si la case mai mari – PAC-ul de ex. Cu toata pretuirea pentru dumneavoastra, cred ca e, in principiu, mai stimulativ sa pui umarul la critica noului dogmatism intelectual „de dreapta” decit sa renunti la uneltele meseriei pentru a te dedica, fara resurse, unui partid politic de facebook.
Paul Cernat, rezultatul (a fost unul singur 🙂 e complet irelevant în condițiile în care i. eu sunt, în fond, cineva complet necunoscut, ii. participarea mea a fost pur formală, strict pentru îndeplinirea unor cerințe absurde ale legii (care până la urmă nu au fost îndeplinite), iii. s-a bazat pe un buget concret de campanie de 200 de euro, și iv. partidul reprezentat de mine nu a avut nici un fel de organizație activă în București 🙂 Ba chiar având în vedere că participarea m-a costat 2.94 euro / vot, comparativ cu 15-25 de euro cât i-a costat pe cei care au obținut (mult) mai multe voturi decât mine, inclusiv candidatul PP-DD, care s-a bucurat practic de timp nelimitat de antenă pe OTV, cred că participarea mea a fost un test mai mult decât relevant ca să vedem pe unde stăm. Și zău că nu stăm deloc rău. Dacă eu, cu 200 de euro, am luat 68 de voturi în cele mai grele secții din București (deh, am fost și „nesimțit” și am candidat fix în inima Sectorului 1 col. 2, adică zona Calea Victoriei, Floreasca, Aviației, Băneasa – de altfel singurul sector în care PAS nu putuse prezenta în vară nici o listă de candidați la locale), închipuie-ți acum cât poate lua un candidat sau o listă de candidați cu un buget modic, să zicem 3.000 de euro, care alege să candideze în colegiile mai mărginașe din București sub o etichetă clar asumată de stânga. Pragul electoral nu a fost anul trecut decât de vreo 5-6000 de voturi / sector. Avem motive să fim optimiști? La 2,94 euro / vot în cel mai greu colegiu din capitală, eu zic că da, dar asta depinde, firește, și de om. Unora le place mereu să vadă jumătatea goală a paharului, ceilalți pe cea plină. Eu sunt din a doua categorie.
Alex, discursul care „poate sa treaca” azi apartine personalitatilor (autoritatilor) culturale consacrate inainte de 1989 sau imediat dupa. Cind ele vor iesi, inevitabil, din scena, pe cale biologica, vor ramine cei din generatia noastra sau cei mai tineri, care nu mai pot trece ecranul. In orice caz, nu ca acei „monstri sacri” ai culturii canonizate in anii Razboiului Rece si imediat dupa, in anii `90. Aici nu mai e vorba nici de stinga, nici de dreapta, ci de intelectuali charismatici, capabili sa-si converteasca politico-mediatic un capital de prestigiu obtinut in interiorul breslei. Iar acesta era conditionat nu doar de mitul „Operei”, ci si de un intreg context istoric, mitologic, social, politic, care azi nu mai e posibil.
Nu cred ca la dreapta generatiilor sub 50 de ani exista nume care pot polariza mai mult decit o fac la stinga Ernu si Rogozanu. Ma insel oare? Ar fi, cred, un bun subiect de discutie.
In privinta implicarii politice de care vorbea dl. Sirbu, asta deja nu mai e treaba mea (a noastra), e treaba celor care vor sa faca pasul de la cultura unde se pricep la activitatea politica/partinica efectiva, unde se accede altfel. Le urez succes. I-as aminti insa, cu toata stima, dlui Sirbu rezultatele pe care le-a obtinut la precedentele alegeri.
Stimate Domnule Alexandru Matei,
Ati identificat foarte lucid disprepanta existenta de-a lungul istoriei post-comuniste intre partidele aflate la guvernare sau in opozitie si doctrinele/familiile politice la care se raportau in mod.
Nu inteleg de ce v-ati oprit cu analiza Dumneavoastra la guvernarea actuala fondata pe o alianta politica struto-camila.
Ar fi fost interesant de vazut cat din politica si modul de guvernare a PSD se inspira in mod direct din social-democratia europeana contemporana si cat din politicile economico-fiscale si din cele referitoare la justitie ale componente PNL isi au originea in liberalism.
Nici unul dintre partide nu a dat dovada de coerenta doctrinara asa incat nu preavad despre ce stanga si dreapta vorbim.
Ma tem ca imi atribuiti ceea ce nici nu am scris, nici nu am gandit.
De unde rezulta in 1990 care dintre ei era un manager mai bun? Si, pe langa Goma, erau si altii. Spre exemplu cel care a pus pe roate Editura Polirom!
Nu va contrazic, si nu am afirmat altceva. Daca dl Paul Goma ar fi fost un manager mai bun decat dl Liiceanu, nu stiu. Dar, fiti convins, il CREDITEZ infinit mai mult pe dl Goma, in orice altceva.
De unde are domnul Liiceanu editura? De la mama de acasa? De ce nu si-a facut domnia sa o editura de la zero? Eu consider ca domnul Paul Goma era mult mai nimerit sa conduca fosta Editura Politica (actuala Editura Humanitas).
Chiar asa, e mai convingator Dan Puric decat altii! E bine ca ati observat.
De-o pilda, daca cineva e framantat de procesul privatizarilor in Ro, credeti ca Editura Humanitas e marea problema ? Puteti sa nu agreati persoana dlui Liiceanu, sau modul in care a devenit patron. Dar inainte de asta, ar fi de vazut daca editura putea fi ceea ce este acum fara a fi „a cuiva”; apoi „a cui” ar fi fost potrivit sa fie. Dupa asta, ar trebui sa fie clar ca, daca patronul unei edituri cu astfel de performante merge cu BMW-ul, nu-i nimic anormal. Anormal era daca era platit de la stat, iar editura subventionata.
In plus, mai anormal este ca editura (sau persoana) deranjeaza mai mult decat faptul ca, de-o (alta) pilda, dl Becali, cand purta haine mai scumpe ca acum, era europarlamentar al Romaniei si membru al Comisiei Juridice a Parlamentului.
Asta ar trebui sa va explice de ce scara de valori si prioritatile domnului Puric par mai convingatoare decat ale altora.
Asta cu de ce romanii a fost cumva ironica (sau auto-). Acum, eu ma refer la doua lucruri. Fata de dreapta, stanga chiar ia limbajul in serios – adica nu accepta manipularea prin imaginar la indemana. Nu stiu cati dintre noi sunt dispusi sa faca asta. Doi, nu prea avem intelectuali de stanga cu care sa te poti identifica (vorbesc acum de toata lumea, nu doar de studenti in marile orase ale tarii). Si trei, am fost acolo 70, am inteles. Dar erau doi oameni cu prezenta puternica care-i adunau. Cati insa din ei erau acei muncitori despre care vorbeste stanga? Multumesc inca o data, cartea la timpul ei. Alternative intelectuale putem construi, Paul, ma intereseaza daca discursul lor poate sa treaca. Ca tocmai am vazut o piesa, destul de oarecare, cu Dan Puric. Uite, ce bine merge Dan Puric!
Ma *bucur*, domnule Autor, ca-mi daduratzi un ”clue”…
Shi, da, chiar cred ca avetzi *dreptate*, in *acest sens*: d-a *deplange* chiar lipsa aripei ”de stanga” (mda, care sa-shi *chiar* merite numele) din sotzietatea noastra.
Ca, ma scuzatzi: & *io* cred ca romanii sunt chiar ”ciungi” – ne-avand o ”stanga” chiar puternica.
Shi, ca-mi amintesc *cu drag* de tizu’ meu, cu ”asha-i in tenis”, dragu’ de Amza Pellea: mda, cam *asha pare-a fi pan tennis*: ca, lumea nu prea si poati d-a sa videa, ” cu sacii-n carutza”, pan tenis, jucand *cu doua mani*…
Hm… Am *copy right pi asta*, batrane,
al tau,
Nea Marin
Asa e, Alex, am fost si eu acolo si nu pot decit sa (te) confirm. Totusi, au fost vreo 120 de participanti, sala gemea de lume in absenta mediatizarii. Asta e de bun augur.
N-as fi atit de esentialist (pesimist?) in privinta \\\”romanilor\\\”. Daca privim de la dreapta neocon-libertariana, constam exact vizaveaua: romanii sint iremediabil de stinga. Problema nu e la nivelul \\\”maselor\\\”, ci la acela al elitelor, i. e. al construirii unor alternative intelectuale la actualul establishment (sau, ma rog, mainstream) din ce in ce mai necreditabil si mai uzat moral. Dar aici \\\”totul\\\” depinde de noi si de cei care vin.
Te salut si, inca o data, felicitari pentru carte (despre televiziune). Sper sa nu sara anumiti \\\”elitisti\\\” sa te acuze ca n-ai peer review-uri. 🙂
Cîndva studenţi tineri în epoca de aur se considerau de stînga. Editura POP a publicat în revista literară BAWÜLON NR4 / 2011 un text scris de JOHANN LIPPET / pagina 41-80, (….Leitfaden zur AKTIONGRUPPE Banat 1972-1975 und A.M Guttenbrunn Literaturkreis bis 1984).
Este documentată viaţa culturală la casa de cultură a studenţilor Timişoreni- cenaclul literar de la casa cultură UNIVERSITAS Timisoara. În epoca de aur studenţii de la filologie in Timişoara au discutat in faţa publicului literar despre STÎNGA. Bist engagiert ?…. Mai tîrziu un Nobel 2009……..
Cine s-a conformat in epoca de aur cu indicatiile preţioase de la Bucureti ? Cine nu s-a conformat? Unde sînt azi cetăţenii angajaţi, care se antrenează in propriile lor interese….in Romania europeană…?
Buchmesse Stuttgart 2013- Gastland Rumänien: POP Verlag ISSN 2192-3809 – BAWÜLON NR4 / 2011- – cărti din expoziţia Romaniei europene la Stuttgart 2013, discutate in faţa publicului din Stuttgart. Au prezentat in faţa publicului domnul editor Pop si Dr. Peter Motzan ( Cluj, München ). O expoziţie mare de cărţi din Romania europeană 2013 cu succes mare…
imi pare bine ca imi scrieti. Evident, pozitia mea trebuie luata si ca o pozitie afectiva. Una dintre capcanele discursului critic este ca el considera fiinta umana rationala, sau mai ales rationala. Evident, nu vreau sa descurajez lupta si cred, ca si dvs, ca fara lupta politica raminem o „stinga bibliografica” sau poate estetica. Insa nu interpretati textul meu ca fiind unul strict politic, va rog. Cred ca niste poeti – ca Sociu – printre dvs, nu strica. Ramine insa de vazut daca romanii, celor carora li se adreseaza de fapt stinga, pot fi convinsi. Ok, 1%. Dar 1% nu dintre noi, care suntem deja, ci dintre acei eroi ai filumului Sunt o baba comunista.
Articolul conține multe puncte de vedere valide dar finalul mi se pare complet ratat. La întâlnirea respectivă eu am zis că nu există decât două soluții reale: terapie de grup, ceea ce se întâmpla deja acolo (și se întâmplă în general la genul ăsta de adunări), sau luptă politică. Tertium non datur. Ori, exact lupta politică îți dă acces la putere. Dar ce e puterea? Puterea se manifestă și atunci când ai 1% dar poți influența decizia pe care o iau ceilalți 99%. Dar important e să ajungi să ai acel 1%, sau 2%, sau 10% – cât o fi nevoie. E vorba de 1% din conștiințe, 1% din voturi, 1% din atenția publică etc. Și asta obții numai prin luptă. Atunci când afirmă: „în actuala configuraţie, societatea românească nu poate produce decît o minoritate „de stînga“ fără acces la putere” autorul se apropie în mod trist de pozițiile susținute la stânga de neocomuniștii din NPCR (Noul Partid Comunist Român, respins de la înregistrare) sau din aripa dur-comunistă a PAS, care înțeleg prin „putere” să ai minim 75% din voturi, tot guvernul, toate instituțiile locale etc. Și care, evident, dată fiind imposibilitatea îndeplinirii unei atari condiții, nu fac altceva decât să se vaite pe toate drumurile că îi persecută burghezia și asta îi împiedică pe ei să ia 75% la urne ca să preia „puterea”. Eu cred că un proiect viabil de stânga poate fi gândit fără probleme în mod coerent în vederea implementării unei strategii pentru atingerea acelui modest, dar esențial 1% (sau cât o fi nevoie) cu condiția ca toată lumea să înțeleagă ce este și cum funcționează de fapt puterea. Și toți cei implicați sau dornici să pună umărul, să renunțe obligatoriu la visurile grandomane. Bun, poate că „românii” în genere nu or fi de stânga, dar eu zic că vreo câțiva tot s-or găsi (în seara respectivă au fost destul de mulți, 70, pe numărate) și dacă poți găsi acea „minoritate”, atunci lupta e deja pe jumătate câștigată.
Nea Marin, eu am invatat multe la aceasta lansare. Printre altele, cineva spunea ca lucreaza la o firma care are sindicat adevarat doar pentru ca e o filiala a unei societati franceze. Eu cred ca miscarea de stanga, daca ramine una de avangarda, nu are sanse la noi. Si ea este acum de avangarda. Nu trebuie sa invatati nimic din acest articol. Trebuie doar sa vedeti stinga ca pe o miscare marginala si despre care cred ca va ramine asa. Altfel, da, in legatura cu populismul aveti dreptate…
acest material, domnule autor, ma cam lasa mofluz. V-am laudat odata, acuma nu o pot face. Mi se pare-nsailat la cam la repezeala, amestecand, intr-o oala (cam insipida) „generalizari” (intotdeauna paguboase).
Iar cand l-atzi amintit pe honor T. Paleologu, ma cam scuzatz’: nu-i un exemplu convingator, pentru nici un fel de teza, oricare-ar fi, ca, din pacate, de multe ori, ashchia n-are nimic d-a face cu trunchiu. Imi aduce , cumva, aminte, de-un ‘Bratianu’ de prin ’90….
Romanu’ poate & chiar trebuie sa fie, & de stanga & de drepta, potrivit situatziunei. Shi, de-a lungul istoriei, a chiar & fost.
C-asha-i „omu’ intreg”: & ”da dreapta”, & ”da stanga” – bine c-atzi pus Dvs. chiar, ghilimele, ca io nu mai ‘tzeleg chiar nimic. De fapt, cu populismu’ triumfator (pan mai tate tzarile), ti chiar miri cum de mai shtie lumea care-i stanga & care-i dreapta. Uite, mie mi-i greu, da’ io mi-s mai greu da cap, asha ca va rog pe Dvs. sa ne scritzi, pe scurt, p-acilea, cam care-ar fi una & care-ar fi alta, chiar acuma, in chiar Romania.
Ca sa-nvatzam & noi ceva. Nu o scriu cu ironie, asta-i ”pericolu”’, pentru Dvs..
V-o scriu/chiar cer frumos, pentru ca „noi” nu suntem de meserie & chiar vrem lamuriri: ce atzi vrut d-a scrie, oare, chiar? Cam care-i, in doua randuri, „rezumatu'”? mda, o buna tema de casa pentru fiecare scriitor. Ca io – shi, poate ca & altzii – de ”gulgute” scrise cu gratzie, ne cam saturaram…
Mda, sunt cam ”contondent”, da’, zau ca sunt tot mai deznadajduit. Ce mai, sunt chiar „disperat”.
Io cred ca nu are de-a face cu ”romanu”’, cum scrietzi, cu substantza neaosha, ci cu faptul c-am devenit, in lipsa unor institutzii care sa-shi merite numele, prada unor mafiotzi, care pretind ca ne ”reprezinta”. Shi, iar parerea mea, asta n-are d-a face cu ”dreapta”/”stanga”.
Cele bune,
Nea Marin