TEATRU. Provocările clişeelor despre critica de teatru

Dacă un artist, în orice domeniu şi-ar exercita arta, poate fi lăudat, poate deveni vizibil sau, dimpotrivă, ignorat ori înjurat (cu mai multă sau mai puţină graţie, cu mai pertinentă sau impertinentă argumentaţie), criticul îşi asumă, de la primii paşi, faptul că, în mod consecvent, nu va avea parte decît de ultimele două: ignoranţa (voită sau accidentală) a majorităţii publicului care frecventează respectivul mediu artistic şi înjurăturile (făţişe sau mascate) ale artiştilor înşişi, ba uneori şi ale colegilor de breaslă. Lauda şi vizibilitatea sînt excepţii, iar ele se petrec, de cele mai multe ori, atunci cînd criticul depăşeşte zona practicilor de întîmpinare, de publicistică obişnuită, şi păşeşte pe teritoriul „mai înalt“ (?!) al sintezelor istorice sau teoretice. Dar şi aici vizibilitatea e mai degrabă aparentă: cine citeşte asemenea sinteze în lumea teatrală? La noi acasă, percepţiile şi judecăţile cu privire la rosturile şi efectele pe termen lung şi scurt ale actului critic sînt, tradiţional, alterate de o stranie separare pe borcane şi sertăraşe: un critic încetează să mai fie tratat/văzut ca atare dacă scrie şi dramaturgie şi are succes (vezi cele mai cunoscute exemple din interbelic, cu G.M. Zamfirescu, Mihai Sebastian şi, în special, Camil Petrescu); iar dacă se-amestecă în […]