Astrul necunoscut al Veacului de Argint: Viaceslav Ivanov
fragmente din volumul „Conversaţii cu Viaceslav Ivanov“
- 23-01-2014
- Nr. 707
-
Viaceslav IVANOV
- RESTITUIRI
- 2 Comentarii
Personalitate marcantă a culturii ruse de la începutul secolului al XX-lea, Viaceslav Ivanov (1866-1949) se numără printre literaţii ruşi pe care emigrarea i-a şters timp de şapte decenii din memoria dicţionarelor şi istoriilor literare oficiale ale spaţiului sovietic, pentru a fi redescoperiţi atît în Rusia, cît şi în Occident şi a face obiectul a numeroase studii şi interpretări în ultimele două decenii ale aceluiaşi secol. Spirit universal, avînd vocaţia sintezei şi a medierii dintre Orient şi Occident, dintre cultura antică şi cea modernă, Ivanov s-a afirmat în diverse ipostaze ca filolog clasic, poet şi teoretician al simbolismului rus. După absolvirea Universităţii din Berlin, unde a urmat seminariile lui Th. Mommsen şi O. Hirschfeld, Ivanov pleacă la Paris şi în final la Roma, unde studiază timp de trei ani arheologia şi lucrează la teza sa de doctorat, De societatibus vectigalium publicorum populi romani, teză pe care, în ciuda insistenţelor lui Mommsen, n-o va susţine niciodată. La Roma, Ivanov o întîlneşte pe Lidia Zinovieva-Annibal, care îi devine soţie şi care avea să joace un rol decisiv în viaţa sa. Împreună călătoresc în Franţa, Anglia, Elveţia, Grecia, Palestina şi Egipt, revenind doar din cînd în cînd în Rusia. Influenţa Lidiei l-a făcut să […]
În aceleași anacronice convorbiri, la 17 septembrie 1921, învǎțǎcelul își ia inima-n dinți pentru a-i azvârli reacționarului maestru în blanǎ de oaie provocarea:
“Ah, dac-ar fi cu putinţă să-l lipsim pe om de memorie, ce limpede ar deveni toată construcţia lumii!”
La care bǎtrânul vrǎjitor răspunde, apelând la inepuizabila-i rezervǎ de idei contrarevoluționare:
“Vezi deci că Memoria şi este cea care te-mpiedică să tăgăduieşti pe Dumnezeu şi nemurirea. Iar în asta nu e nimic de mirare. Eu disting strict Memoria de amintire. Şi am spus despre Memorie: ‘Tu eşti mama muzelor, cununa conştiinţei, zălogul nemuririii’. Da, singura garanţie că suntem nemuritori – o avem în Memorie. Iar în pierderea ei n-ar trebui să cădem niciodată. Vai celor lipsiţi de memorie!”
E clar cǎ nu-i pǎsa de clarvǎzǎtoarea opinie contrarǎ a lui Goethe (sau mai bine zis a lui Mephisto):
Vorbei! Ein schlechtes Wort! Warum vorbei?
Vorbei und reines Nichts, volkommnes Einerlei!
[Trecut! Ce prost cuvînt! De ce trecut?
Trecut, nimic, sunt parcǎ nu s-ar fi vǎzut.]
Acest Viaceslav Ivanov, cu Simbolul lui perimat al credinței, cu aristocratismul și obsesiile lui pluri-paternale, pare un tip extrem de reacționar și antimodern.
Vorba nu mai știu cǎrui personaj secundar al “arhidetestabilului Dostoievski”:
Şi mie mi-ar fi plǎcut sǎ am numele de ‘Vicomte Maurice’, în locul vulgarului ‘Ignat’!
Sau cum spunea un alt nebun despre incapacitatea omului de a ”învǎța uitarea”, care îl face sǎ rǎmânǎ mereu agǎțat de trecut (aici junele Altmann îmi pare mult mai de bun simț decât infatuatul lui maestru și imitator al lui Goethe):
“Oricât de departe și de repede ar fugi, lanțul aleargǎ dupǎ el. Este un fel de miracol: clipa, venitǎ cu un foșnet, trecutǎ cu un foșnet, înainte ‒ un zero, dupǎ ‒ un zero, revine totuși ca fantomǎ și deranjeazǎ liniștea unei clipe ulterioare.”