TEATRU. Despre valori, publicuri, criterii

Una dintre ideile centrale care pare a oferi, atît din partea publicurilor potenţiale, cît și din partea artiștilor, temei și legitimitate actului critic – văzut, în principal, ca text jurnalistic de opinie, „cronică de întîmpinare“ – e evaluarea. Textul cronicii (așa cum se învaţă-n orice școală, fie ea de jurnalism sau vocaţională) ar trebui să spună, argumentat, dacă un spectacol e „bun“ sau „prost“, dacă merită sau nu ca spectatorul să meargă să-l vadă. Nu actul evaluării, în sine, e suspect în acest temei consensual: în fond, orice discurs de mediere se întemeiază, vrînd-nevrînd, pe o orientare anume a privirii, care-și conţine și își mărturisește propriul sistem axiologic. Pe de altă parte, orice investiţie de încredere a cititorului/ spectatorului într-un discurs de opinie se fundamentează, la rîndul ei, pe așteptarea unei evaluări. Lucrul care e foarte restrictiv – iar în zilele noastre cade chiar sub suspiciunea unui conservatorism primitiv – e polarizarea ori/ori, „bine/rău“. În realitate, și cu atît mai mult în epoca comunicării globale și instantanee, discursul critic, inclusiv cel de întîmpinare, ar trebui înţeles și practicat mult mai nuanţat și mult mai stratificat în raport cu axa valorilor.   Mai întîi de toate, „bun“ sau „rău“ în raport […]