Acest continut este doar pentru abonati. Pentru abonament Observatorul Cultural apasati aici.
Toleranţa creştină şi civilizaţia iubirii
- 07-02-2014
- Nr. 709
-
Tereza-Brînduşa PALADE
- Focus
- 2 Comentarii
Toleranţa este astăzi un cuvînt foarte prost înţeles. Redus de multe ori la o retorică vidă ce recomandă o pioasă îngăduinţă universală lipsită de criterii, invocarea toleranţei a devenit un soi de exerciţiu „holist“ care se referă practic la orice, fără a lăsa loc pentru delimitări sau nuanţe. Toleranţa e invocată vocal şi combativ mai ales de ateii militanţi şi de „relativiştii“ care îşi justifică toleranţa seculară subliniind, prin contrast,intoleranţa extremă a Inchiziţiei, a Reginei Maria I (Tudor) a Angliei sau a Ecaterinei de Medici, sau interpretînd univoc fundamentalismul terorist ca pe o derivă inevitabilă a credinţei în Dumnezeu. Verbul a tolera este explicat în dicţionar ca însemnînd „a îngădui“ ca o realitate să existe chiar dacă îţi produce disconfort, „a suferi“ cu răbdare efectele adverse ale unor acţiuni, şi, în sens politic, „a accepta“ puncte de vedere sau practici culturale diferite pe baza dreptului altor oameni de a fi altfel decît tine. Totuşi, întrucît există drepturi ale omului mai universale decît altele, chiar şi în epoca pluralismului sîntem îndreptăţiţi să fim mai degrabă intoleranţi atunci cînd anumite practici culturale conduc la atrocităţi sau abuzuri sistematice. Semnificaţia toleranţei se pierde atunci cînd limitele sale devin atît de fluide şi […]
Imi permit sa imi exprim dezacordul fata de punctul de vedere al acestui articol.
Introducerea deja ne pune pe o pista falsa, mai exact, in cel de-al doilea paragraf se spune: \”Totuşi, întrucît există drepturi ale omului mai universale decît altele, chiar şi în epoca pluralismului sîntem îndreptăţiţi să fim mai degrabă intoleranţi atunci cînd anumite practici culturale conduc la atrocităţi sau abuzuri sistematice. Semnificaţia toleranţei se pierde atunci cînd limitele sale devin atît de fluide şi de vagi încît ni se spune că totul trebuie tolerat în numele unei interpretări ambigue şi „universaliste“ a drepturilor omului.\” .
Din cate stiu, exista o singura Declaratie a Dreputrilor Omului, cea adoptata la 10-12-1948, iar noi, ca stat, ne-am luat angajamentul sa o respectam din momentul in care am devenit membru al UE.Nu vad unde aceasta declaratie lasa loc unor interpretari.
http://www.dri.gov.ro/documents/Decl%20Univ%20a%20Dr%20Omului.pdf
, poate reusesc asta cei care vad in patratul lui Boethius o metafora.
Ideea articolului nu ar fi rea, dar e prezentata subiectiv, din punctul de vedere al unui credincios convins de superioritatea lui morala.Se trece de la iluminism la relativism fara nici cea mai mica explicatie, se da de inteles ca adeptii umanismului , empirismului, rationalismului nu au nici un fel de limite morale, sunt complet iresponsabili, cand tocmai asta e ideea de baza a iluminismului: omul este responsabil pentru faptele sale.
…de provocator, articolul. Imi pare intodeauna rău, când citesc așa ceva, că nu am nici timpul nici îndemânarea să scriu. Problema ar fi mai bine conturată dacă ați pune-o în raport mai strâns cu libertatea. Jean Paul II zice așa („Veritatis splendor” din 1993):
Selon la foi chrétienne et la doctrine de l\’Eglise, « seule la liberté qui se soumet à la Vérité conduit la personne humaine à son vrai bien. Le bien de la personne est d\’être dans la Vérité et de faire la Vérité » La confrontation de la position de l\’Eglise avec la situation sociale et culturelle actuelle met immédiatement en évidence l\’urgence qu\’il y a, pour l\’Eglise elle-même, de mener un intense travail pastoral précisément sur cette question fondamentale : « Ce lien essentiel entre vérité-bien-liberté a été perdu en grande partie par la culture contemporaine ; aussi, amener l\’homme à le redécouvrir est aujourd\’hui une des exigences propres de la mission de l\’Eglise, pour le salut du monde. La question de Pilate \” qu\’est-ce que la vérité ? \”, jaillit aujourd\’hui aussi de la perplexité désolée d\’un homme qui ne sait plus qui il est, d\’où il vient et où il va. Et alors nous assistons souvent à la chute effrayante de la personne humaine dans des situations d\’autodestruction progressive. A vouloir écouter certaines voix, il semblerait que l\’on ne doive plus reconnaître le caractère absolu et indestructible d\’aucune valeur morale. Tous ont sous les yeux le mépris pour la vie humaine déjà conçue et non encore née ; la violation permanente de droits fondamentaux de la personne ; l\’injuste destruction des biens nécessaires à une vie simplement humaine. Et même, il est arrivé quelque chose de plus grave : l\’homme n\’est plus convaincu que c\’est seulement dans la vérité qu\’il peut trouver le salut. La force salvifique du vrai est contestée et l\’on confie à la seule liberté, déracinée de toute objectivité, la tâche de décider de manière autonome de ce qui est bien et de ce qui est mal. Ce relativisme devient, dans le domaine théologique, un manque de confiance dans la sagesse de Dieu qui guide l\’homme par la loi morale. A ce que la loi morale prescrit, on oppose ce que l\’on appelle des situations concrètes, en ne croyant plus, au fond, que la Loi de Dieu soit toujours l\’unique vrai bien de l\’homme.
Spus pe scurt, avem un „adevar relativ” al scepticului Pilat din Pont, care e dispus sa sacrifice adevarul in numele libertatii, si un adevar absolut „selon la foi chrétienne et la doctrine de l’Eglise” care vrea sa-si subordoneze libertatea – in numele adevarului. Daca privim cu atentie, daca rememoram scena, vedem ca Christos nu vorbeste DELOC despre un adevar-obiect. Oricat de multe raccoucis-uri i-ar fi reprosabile, citatul „Quid est veritas -est vir qui adest” rezuma perfect pozitia christica: „Nu este (adevarul) un „CE”, ci un „CINE”! Altfel spus, nici adevarul „relativ” (personal, subiectiv….etc) dar NICI cel al „credinței creștine si doctrinei Bisericii” nu sunt „adevar”- pentru simplul motiv ca nu sunt niste niște „cine”. Prin urmare niciun tip nu este „in drept” (acceptati aproximația, vă rog) să suprime libertatea. In plus asta reduce adevarul „selon la foi chrétienne et la doctrine” la a fi ACELASI tip de adevar ca cel al lui Pilat: nu adevarul, ci UN adevar. Nu ar trebui, adica sa fie „selon la foi” ci „selon toi-meme” in masura (mica, fara indoiala) in care esti cristofor.