INTERSECŢII. Despre calităţile cenuşiului
- 21-02-2014
- Nr. 711
-
Michael FINKENTHAL
- Rubrici
- 1 Comentarii
Cenuşiul este un amestec de alb şi negru; deci nu e nici alb, nici negru, ci amîndouă împreună. Adevărul este că are şi el nuanţe, care depind de cum a fost obţinută… cenuşa. Sau cenuşiul. Marea lui calitate constă în însăşi existenţa sa, care este singura întrupare materială a lui coincidentia oppositorum. Se poate deci: două lucruri total opuse pot coexista. De ce ne este atît de greu să acceptăm, la urma urmelor, acest adevăr atît de simplu? Cînd refuzăm dreptul celuilalt de a avea dreptatea sa, o facem, oare, fiindcă în mod funciar, din instinct, nu putem accepta o idee deosebită de a noastră sau acţionăm mînaţi de convingerea că doar noi sîntem posesorii acelei înţelegeri transcendentale care ne face atotştiutori? Gîndirea raţională, acel episteme al grecilor antici, interzice răspunsul afirmativ la prima parte a întrebării. Pe de altă parte, o opinie formată fie într-un cadru religios, fie prin adoptarea unor imperative etice elaborate în afara oricărei revelaţii divine, dar condiţionate de norme precum acelea enunţate de Kant, spre exemplu, impuse de cultura şi de ethosul unui colectiv, permite un răspuns afirmativ la cea de-a doua chestiune. Dar gîndirea raţională, chiar dacă ne obligă să înlocuim […]
Prin urmare epistema ar „interzice” acceptarea dreptului celuilalt la dreptatea sa, in vreme ce opinia, „doxa” ne dă „convingerea ca suntem atotștiitori”. Ar fi, adica, un dublu viciu: ce stim sistematic atenteaza la „dreptatea” celuilalt, iar ce „credem” ne-ar da iluzia omniscientei. Nu e… imprecis? Sa le asezam in lume: opinia este mai degraba fapt psihologic decat de cunoastere: „credem” nu in virtutea cunoasterii sigure- ci a dispozitiei, eventual a predispozitiei caracterologice. Putem sa „credem” azi una, maine alta. Cunoasterea sistematica, „epistema” vrea sa fie „obiectiva”. Indiferent de pre/dispozitie sau de moment, 2+2=4. Daca ajunge aici (la „obiectivitate”) gandirea raționala nu interzice adevarul individual, pentru ca acest caracter (individual) s-a pierdut DEJA, in clipa in care universalitatea e atinsa. Este „obiectiva”: a uitat subiectul ganditor care se afla la origine, a devenit fapt al lumii. Doar doxa este fapt „al meu”, in vreme ce epistema, universal. Personalitatea, „multimea de subiectivitati”, „pornirile primare” reduc actiunea de gandire cu intentie de obiectivitate, la noi-însine, reduc epistema la doxa. Nu epistema îngradeste dreptatea celuilalt, ci opinia, „credința”. Sub cunoasterea sistematica adevarurile individuale evolueaza liber. Apartin unor lumi diferite, au resorturi interne diferite, si SUNT perfect compatibile. (Din nefericire nu avem, in spatiul public de la noi, DECÂT vulgare opinii. Am pierdut smerenia, organul cunoasterii „adevarului obiectiv”, mai precis al supunerii fata de el).