Criticul şi cultura (teatrală)?

Trebuie“ e cel mai antipatic verb, verbul necesităţii iminente. Verbul care se opune, ontologic, hazardului exterior şi (măcar aparent) libertăţii interioare. Naşte în noi, de cele mai multe ori, un soi de reacţie instinctivă de refuz, la unii aproape alergică („uite, de-aia n-o să fac asta, fiindcă trebuie!“), cu atît mai mult cu cît, înaintînd în vîrstă, spectrul lui se extinde asupra tuturor responsabilităţilor şi rutinelor cotidiene. În publicistică, mai ales în cea dedicată discursurilor artistice şi mai ales acum, în ne – sfîrşita-dizolvanta extensie a presei tradiţionale în mediile virtuale, „trebuie“ e un verb ameninţător şi privit, nu fără motive, cu destulă suspiciune.   Criticul de teatru „trebuie“ să aibă o solidă cultură de specialitate – iată un soi de consens, cu putere de lege subînţeleasă, pe care n-ar îndrăzni mai nimeni să-l/s-o contrazică. Nu mi-aş permite nici eu să contrazic fraza de mai sus, însă mi se pare de neocolit faptul că ea poate fi luată la întrebări, chiar dacă aparent… nu „trebuie“, nu e neapărat şi nici urgent. Aşadar, ce fel de „specialitate“ şi, mai ales, ce înţelegem prin „cultură“? Aş lua-o de la mic la mare.   Păi…, specialitatea e teatrul, deci cultura despre care e […]