FÎNTÎNA BARTHESIANĂ. Roland Barthes şi Mihai Şora: de la încoronarea la decapitarea ideii
- 21-02-2014
- Nr. 711
-
Alexandru MATEI
- Rubrici
- 16 Comentarii
Puţini scriitori români pot fi, ca să spun aşa, comparaţi cu Barthes. Motivele se află la îndemînă: am avut foarte puţini marxişti de valoare pe vremea marxismului de partid şi de stat, iar cei de azi sînt mai degrabă militanţi. (În plus, Barthes a evitat să facă politică, cel puţin din anii ’60 încolo.) Unul dintre ei este Mihai Şora, născut cu un an mai tîrziu, dar autor Gallimard de pe vremea cînd Barthes mai locuia încă la sanatoriu. Cred că pot explica, pornind de la raportul dintre stîngismul lui Barthes şi cel al lui Şora, stînga fără politică – şi e ceea ce căutam mereu; pot vorbi, apoi, despre un soi de morală „de stînga“ şi, în fine, pot să-i trasez nişte limite, gest fără de care toată morala de dinainte n-ar fi decît trăncăneală. O stîngă de dincolo de ideologie şi de politică Pot să vorbesc şi despre ceea ce înseamnă ratarea sau reuşita stîngii. Ştiam de cartea de la Gallimard a lui Şora, dar aveam nevoie de versiunea ei franceză. Am căutat-o la BNF, la Paris, şi n-am găsit-o decît în microfişă (fusese o inundaţie la bibliotecă…). Se ştie: filozoful a publicat în 1947 la Gallimard, în […]
– ne c\’est pas?
– chiar.
Ba nu: N\’est ce pas?
nu ştiu de unde până unde ,,prietenia” de o viaţă de care zici cu atâta convingere. Iar, numele folosit, să fie un mascat mişel?
Dacă mă confunzi, e altă problemă. Că eu nu ştiu precis cine eşti. Şi n-am treabă. Nu continui povestea asta de papagali infecunzi care, văd, îţi provoacă sucurile umorale. Că nici bloggul nu-i chiar birt… Alivoar!
Din pacate toate textele astea, in care Barthes apare mai mult in titlu, in text fiind deseori invocat doar colateral, si pus in cele mai teribile asocieri, NU propun deloc o lectura aplicata. Deseori, Dl Matei face comentarii care nu prea se leaga de autorul despre care vorbeste – am citit acum cativa ani o prefata a lui in care doar doua mici paragrafe aminteau de autorul si cartea prezentata.
Dar in acest ultraprelungit serial, este ceva mai mult decat o neaplicare la text. Pare a fi aici si un blocaj de intelegere, compensat artificial prin mici apeluri (le-as zice: copilaresti) – ba la complicitatea cititorului de a subintelege ceea ce e „la mintea cocosului”, ba la expedierea rapida a ceea ce ar fi peste putinta lui de intelegere. Strategia asta nu poate insela sau frustra decat eventual pe amatori.
De fapt Barthes nu e aici e decat un pretext pentru un jurnal de impresii somatizate si asociative – asa cum s-a vazut inca de la inceputul acestui serial. De ex., concret, in acest numar: partea a doua din articolul de mai sus parafrazeaza asociativ continuarea acelui interviu pentru publicatia din Tokyo (intamplator, aveam la indemana volumul si l-am deschis acum o sapt., cand a aparut noul nr., din Obs. cult.). Acolo, in interviu, ideile sunt cu totul altele decat cele pe care le extrage autorul, in modul lui foarte personal.
Tocmai de aceea comentariile de pe forum (care vin, in fine) dau o gura de oxigen celui care le citeste, incantat de claritatea lor clestar, de simplitatea de manual (mai ales „traducerile” din chineza!) care fac pur si simplu ca profesionalismul sa coboare din susul paginii, in subsol. Este absolut minunat „sindicatul dvs. ” !! E si asta, pare-se, o conditie a lecturii in tarisoara noastra.
este să citeșt un articol care ”invită” (ase citi „iscă„ ) polemici ” la nivelul ideii, nu la cel al limbajului”, vorba autorului, cînd nu avem șansa de a ajunge în acel punct zero al gîndirii (pardon! – al scriiturii”), tocmai
parce que
”le livre n’est pas livre de confessions”. ne c\’est pas ?
ca m-am prins chiar cine eshti (ca-mi eshti chiar un preten d-o veatza): ironia *ta* cade-n gol.
Ca io, cand scriam despre ”fapte”, ca *in context* scriam, chiar scriam ca oamenii sa-shi ”scrie” chiar ”mintea lor”.
Sa *faca* chiar *fapte*, sa *vie* cu idei *noi* – shi, nu numa’ cu *comentarii* despre ce facu’ unu’-altu’.
Ca, ma cam scuzi, *nu suntem Dumnezei* ca sa-i judecam , pa oameni, dupa *cuvinte* (ironie *tzintita*).
Al tau,
Nea Marin
cum am putea să negăm cuvântul şi lumea lui insupozabilă? Însă, iată, filfizonii, ne indică, cu multă făţărnicie, e drept, grota originară. Incredibil!
… sa se desprinda vreodata din imbratisarea letala a lui Roland Barthes?
Presupun ca acesta ar fi indemnul care s-ar putea deduce dintr-un alt bilet al filosofului dionisiac, adresat „descoperitorului” sau, danezul Georg Brandes:
„All’amico Giorgio. Dopo avermi trovato, scoprirmi non era piu gran’ che; ma ora viene il difficile: tornarmi da smarrire!”
PS Sarmanul Koselitz! Toata lumea il trateaza cu superioritate, chiar fara sa-i mai poata cunoaste muzica. Cand faptul de a-i fi inspirat nefericitului Fritz acea rugaminte si exclamatie ar trebui sa ajunga pentru a-i asigura recunostinta noastra…
Textul pleacă din start cu o ambiguitate: Mihai Şora este unul din puţinii care se pot compara cu R Barthes, sau este marxist sau este marxist militant; toate acestea puse sub un titlu belicos: dacă RB a încoronat ideea, MŞ a decapitat-o. Ca demonstraţie (a marxismului sau a decapitării?), autorul aduce o notă din ediţia franceză şi unele idei de stânga din cartea de debut a lui MŞ, lăsând deoparte contextul, ignorând cuvântul lui Şora la publicarea cărţii în limba română. Reaua intenţie e uriaşă: stânga nu e totuna cu marxismul; vorbirea despre ,,a fi,, şi ,,a avea,, nu e o simplă imitare a filosofilor francezi; supradimensionarea staturii lui Lenin ar trebui văzută prin comparaţie cu cea a lui Stalin etc. Să-i mai amintesc autorului de ontologia dialogului interior, dezvoltată (ulterior) prin modelul cu rază nulă? Nu ar înţelege nimic; aşa cum nu a înţeles absolut nimic nici din lucrarea de debut a lui Mihai Şora.
Va raspund cu placere, pe sectiuni:
1. Da, n-as zice ca abunda motivele de veselie. Chiar de asta incercam o timida si compensatorie solidarizare.
2. Vorbeam de un anumit stil de „a combate” al unora de pe-aici. Si eram bland fata de ce scrieti la randu-va, cu competenta, asupra aspectului particular pe care il analizati.
Cand mentionati citatul “pe astfel de oameni nu mai trebuie să-i întrebi dacă cred în Dumnezeu, ci dacă mai cred în om”… nu vad ce-ar mai fi de adaugat.
3. Acordul total (si, sper, intelegerea corecta a ceea ce a scris acel comentator in respectivul context) au fost EXACT motivele pentru care am evocat, in treacat, episodul! Cu mult mai putina subtilitate si ironie (nu fata de dvs!) decat domnul in chestiune. Care, fie zis in treacat, cred ca s-a obisnuit sa puna intrebari care raman fara raspuns…
4. Ma onorati cu presupunerea ca as fi la inaltimea intrebarii! Totusi, pentru farmecul (discret) al conversatiei:
Cum a murit la inceput de secol XX, iar talentul lui Koeselitz nu parea la inaltimea cerintei, as putea incerca:
Forse volava troppo in alto e sentiva gia`… le sette trombe ?
io-i multzamesc autorului , pen’ ca nu m-a luat la „shanga”. E *bine*: ca, de muuulta vreme-l cetesc & il chiar respect. Ca, *numa’ pan’ prieteni* potz’ da „cu sapa” & ei sa-tzi chiar *ramana*…
Multzam, draga badie, draga „Sandule”,
Nea Marin
1. „a actiona etic prin limbaj inseamna, dupa mine, a trimite cititorului semne cum ca ceea ce spui sunt cuvinte, texte, nu fapte”
2. „sa fim revolutionari dupa ce am renuntat la ideea de revolutie: insemna tocmai sa eliminam mereu tot ceea ce, in limbaj, devine solid, uscat si da senzatia ‘bunului-simt’.”
TRADUCERI (din chineză în română):
1. “A acţiona etic prin limbaj” înseamnă a transmite cititorului mesajul interlinear că scopul discursului nu mai este raportarea la vreo realitate (nici măcar virtuală), ci discursul însuşi, adică noianul de “cuvinte, texte, nu fapte”. Adică tocmai ceea ce oamenii cu gândirea prăfuită (“uscată”) numesc “beţie de cuvinte”.
2. “Să fim revoluţionari dupa ce am renunţat la ideea de revoluţie” înseamnă să salvăm tot ceea ce poate fi salvat din moştenirea “supra-temporală” a revoluţiei în carne şi oase ‒ tendinţa destructivă, auto-suficienţa, indiferenţa faţă de fapte, dinamismul ca scop în sine, ostilitatea ireductibilă faţă de Spirit (noţiunea “uscată” prin excelenţă) ‒ şi să propunem toate aceste ingrediente drept devize ale unei noi etici şi antropologii.
NOTĂ: Termenul “conotaţie” este folosit de dl Matei într-un sens cu totul nou şi original, pentru a desemna raportarea (“investirea afectivă”), devenită caducă, la realitatea aceasta extra-textuală, în vreme ce, în sensul lui “vechi”, a conota era o proprietate pur semantică (deci intrinsecă textului însuşi) şi însemna “a sugera sau a indica drept trimitere adiţională”, “a da un sens colateral pe langa sensul principal denotat”, “a desemna implicit”.
a actiona etic prin limbaj inseamna, dupa mine, a trimite cititorului semne cum ca ceea ce spui sunt cuvinte, texte, nu fapte. conotarea realului e simpla: el este supus unui proces de investire afectiva din partea subiectului. idei care sa nu fie conotate ideologic cred ca exista, cu conditia ca limbajul care le enunta sa marcheze limpede locul de unde vin (de pilda, mistica). sa fim revolutionari dupa ce am renuntat la ideea de revolutie: insemna tocmai sa eliminam mereu tot ceea ce, in limbaj, devine solid, uscat si da senzatia „bunului-simt”. primejdia esuarii in betia de cuvinte poate fi evitata in functie de fiecare caz in parte, dar betia de cuvinte sta de obicei in mintea cititorului. nu tine deci numai de autor, tine mult de cititor. am fost scurt, discutia desigur ca poate fi detaliata.
Egregio collega di sorriso e di sottosuolo,
Am impresia ca-mi scrieţi într-un moment de temporară descurajare, sau că vedeţi lucrurile mai negre decât sunt.
Nu, pasiunea pentru filosofia franceză postbelică nu cred că exprimă doar “mici pasiuni-obsesii-resentimente-interese” ale celor care şi-o afişează. Ea este, cred, rezultatul unei veritabile identificări cu o formă degradată de echilibristică intelectuală post-marxistă, al unei auto-castrări şi autosurghiuniri în imperiul întunecat al Anti-Spiritului, şi desigur cu o veritabilă vocaţie a negării oricărei forme de gândire “cu faţă umană”. (Cum spunea un gânditor rus “restituit” într-un recent număr al Observatorului Cultural, “pe astfel de oameni nu mai trebuie să-i întrebi dacă cred în Dumnezeu, ci dacă mai cred în om”…) Foarte caracteristică mi se pare în acest context invocarea-anexare a lui Nietzsche în tot acest atelier de maimuţăreală a maeştrilor francezi ai maimuţărelii!
Cât despre soţii Ierunca şi Constantin Noica, părerea mea este că, spre deosebire de calomniatorii actuali ai autorului Maladiilor, şi în ciuda inevitabilelor dezacorduri de opţiune politică, cei doi îl înţelegeau destul de bine, dacă nu cu mintea, cel puţin cu inima, ca dovadă faptul că după ce discutau şi se “certau” cu el, nu pierdeau ocazia de a-şi lua rămas bun conducându-l la trenul cu care se întorcea în Romănia. Iar într-un comentariu la articolul de săptămâna trecută al lui Gabriel Andreescu, cineva cita din memoriile Monicăi Lovinescu o frază din care reieşea că cel ce n-a cunoscut experienţele pe care le-au avut ei cu Noica va rămâne “sărăcit pentru totdeauna”… Nu vi se pare de ajuns? (Nu mai vorbesc despre răspunsul cu totul contorsionat şi lipsit de fair play în raport cu textul propriei cărţi despre arhivele CNSAS, pe care acelaşi Andreescu îl dădea la întrebarea despre dosarul ‒ inexistent ‒ al “informatorului” Noica.)
Revenind la lucruri mai agreabile (i.e. la Nietzsche şi la italiană): Cum vi se pare acest ultimo bilet către compozitorul Peter Gast, care, după mine, în această limbă sună mai bine chiar decât în germană:
“Mio Maestro Pietro! Cantami una nuova canzone: il mondo è trasfigurato e tutti i cieli gioiscono!”?
Esimio Collega (nella sofferenza),
Ce va (mai) face sa sperati ca un limbaj deopotriva logic si subtil elevat isi va
gasi vreun (cat de mic) ecou in aceste triste pagini-suflete, populate cu mici pasiuni-obsesii-resentimente-interese, unde perseverenta incearca, in van, a compensa lipsa profesionalismului ? Credeti ca, daca Monicai Lovinescu si familiei Ierunca le-a fost greu sa-l inteleaga pe Noica, o sa fiti, mutatis mutandis, mai…norocos ? Intrebarea e, desigur, retorica, stim raspunsul; ne consolam cu „sindicatul nostru”, imi pare ca suntem „deja” vreo cinci-sase…
As avea si eu cateva intrebari:
1. Cum ar putea fi explicitata – pe intelesul idiotilor neobisnuiti sa inoate in fantană – notiunea de „a actiona ETIC prin limbaj”?
2. Dar aceea de „conotare” a realului (prin „idee” sau prin „limbaj”)?
3. Exista idei care sa nu fie „conotate” de ideologie?
4. Dar „creatia in limbaj”: ne poate ea invata cum sa „fim revolutionari dupa ce am renuntat la ideea de Revolutie” ?
5. Si cum pot evita acesti „creatori” primejdia esuarii in simpla (si buna, vechea) noastră prietenă si tovarăse de petreceri – betia de cuvinte?
vaz ca autorul (ca prea muuultzi altzii) sa ”bazeaza” pa scrierile *altora*.
E *chiar pacat*. Shi, asta pentru ca, cu *totzii*” avem o ”aceasta greatza” – cu privire la *cuvinte*.
Io m-am *invatzat*, de muuulta vreme, d-a *nu le da*
v-un rost.
Muuult, mult mai mult conteaza *veatza*, conteaza *faptele*, muuuult mai mult conteaza chiar *ce ai facut tu*…
Restu’? Pai, *restu* e *chiar* cea ce *ai facut* tu.
Ca, mda, e *ushor*, ne chiar *e* la pan la indemana de-a ne da cu parerea asupra altora (cum chiar fac *io*, chiar acuma, cu privire la acest material).
Lumea, ma cam scuzatz’, imi pare ca ”traieshte” un vis.
Desigur: *doar* lumea care *nu traieshte veatza adevarata*.
Ca, vaz ca muuulta lume pare d-ashi ”trai” ‘veatza’ chiar *dandu-shi cu parerea deaspra veatza d-a altora*!
Ma cam scuzatz’: io sunt, oleaca , mai ”iritat”.
Ca sa revin: cu ”ideile” (desigur, d-ale altora) nu te potzi
”bate” *decat* cu *fapte*…
Shi, p-acilea, muuultzi dintre cei care scriu p-acilea, dau chiar *chix* – ma rog, poate ca-i *iubesc* io pa *mai tatzi*, da’ *nu-i cunoashtem*, ca *nu ne scriu , despre patzaniile *lor*. Ca, io v-am *scris*, despre ale mele, m-au luat altzii ”pa matura” (au, pa farash).
Ma cam scuzatz’: io *nu am cum d-a va chiar convinge* cu *doar idei*. Io, incerc d-a va convinge de faptu’ ca *nu scriu chiar ca un cretin*, ”bazat” pe-sperentzele *mele*…
Ca, ma scuzatzi, dragilor: fiecare *are doar o singura veatza*…
Cine-ntzeledge, e bine. Cine *nu*, cine-shi ‘traieshte veatza *observand pa altzii*, trebshoara lor! Sigur, *desigur*: observam & pa altzii. Ca, *chiar videm*!
De-acilea, pana la a ne cashtiga panea *asha*, e o cale chiar *luuuunga*. E *doar* parerea *mea*.
Ca, dupa parerea *mea* (ma cam chir scuzatz’): cata vreme ideea nu se-ntrupeaza-n *fapta*, ma cam iara scuzatz’: ”vorbim idei”.
Shi, iara ma cam scuzatz’: e, ma scuzatz’, cam *putzin*…
Numa’ fain, tuturor,
Nea Marin
care-ncearca sa puna idei pan chiar *practica*, cu tate ca, p-acilea, va scrie doar idei)