Rîsul lui Agopian

Nu cred că a fost floare la ureche pentru Ştefan Agopian să se decidă să scrie aceste amintiri despre formarea lui ca scriitor în perioada comunistă. Nu pentru că ar face cine ştie ce devoalări care l-ar pune într-un raport încordat cu breasla, a mai făcut-o şi nu cred că l-ar incomoda foarte tare un nou episod. Mai greu e să dezvălui conflictele cu tine, şi din motivul ăsta volumele de memorii se desfăşoară, capitol după capitol, în jurul unei persona, al unei construcţii de sine ce merge pas la pas cu (re) construirea trecutului. Poveşti greu de spus Călcîiul lui Ştefan Agopian, care explică multe, deşi nu justifică tot, e bine ascuns sub ani grei de amintiri. Ca şi cum nu ar fi de ajuns, scriitorul însuşi îl mai acoperă cu un strat gros de umor, negru şi şocant, solid, cît să ţină la o distanţă sigură nişte adevăruri greu de suportat. Mă refer la pasaje cum e cel de mai jos, la paragrafe în care vorbeşte despre o foarte proastă relaţie cu mama şi, prin extensie, cu o ordine a lumii care-i provoacă un jemanfişism funciar: „Îmi este clar astăzi că relaţiile foarte proaste pe care le-am avut […]