O mărturisire retrospectivă

În sala cea mare a MŢR, albumul şi expoziţia din aprilie 2014 semnate Constantin Pacea fac o retrospecţie caleidoscopică, punîndu-i în lumină, pe curgerea simezei, biografia de pictor hărăzit cu o stare de „mană smaraldină“. Producţia lui Dinu se unduieşte într-un foc continuu de vocaţie a picturalităţii. Materia combustiei i-a venit întîi din forumul de instrucţii artistice riguroase, în adolescenţa mică. Umbra (şevaletului) tatălui îi educase, subliminal, retina. Ion Pacea l-a îndrumat să „fure“ de la marii maeştri şi l-a introdus printre maeştrii locului. A urmat, aproape ilustrativ, o ardere şi o trecere în cadenţe de fum (variaţiunile Flăcărilor, urme ale funinginei pe pînze) spre realul personal. Aşa apare, de aproape două decenii, jurnalul de emoţie hedonistă ce însoţește curgerea vieţii reale, consemnînd statutul unui artist liber, pe axa Paris-Sevilla.   În general, expunînd (şi tiparului) peste două sute de lucrări (uleiuri, tehnici mixte de apă, obiect, caiete de notaţii etc.) poţi risca efectul de redundanţă şi devoalarea mecanismelor „de serie“. În mai mult de trei decenii de travaliu artistic, la etalare se relevă, de fapt, nodurile, sîmburii poftei de lucru. La Dinu Pacea îmi par a fi revelatoare seriile cu grădina- patio, insuliţa iberică şi femeile căminului (fiica, sora, […]