Acest continut este doar pentru abonati. Pentru abonament Observatorul Cultural apasati aici.
Josef Nadler şi „geografia spirituală“ a literaturii
- 11-04-2014
- Nr. 718
-
Mihnea MOROIANU
- Focus
- 4 Comentarii
Cunoscut astăzi mai ales pentru cele 6 volume ale ediţiei critice a operelor lui Johann Georg Hamann, Josef Nadler (1884-1963) a fost un istoric austriac al literaturii, despre care Hugo von Hofmansthal declara: „Pentru mine, literatura germană trăieşte prin el“. În cele patru volume ale monumentalei Istorii literare a neamurilor şi peisajelor germane (1912-1941), el a încercat să explice motivele pentru care diversele arii geografice ale acestui spaţiu, marcat timp de secole de o notorie fărîmiţare politică şi de diversitate culturală, au căpătat în diferite epoci roluri şi importanţe diferite pentru dezvoltarea literaturii. Wien und sein Strom (Viena şi fluviul ei) este titlul unei cărţulii apărute în februarie 1945 – cu doar două luni înainte de bătălia finală care avea să ducă la ocuparea Vienei de către Armata Roşie –, dedicată geografiei spirituale a spaţiului dunărean. Dacă partea a doua, Viena, se ocupă de magia oraşului încărcat de istorie, a cărui literatură este „determinată de sîmburele modului său de a fi, muzica“, prima parte, Fluviul, descrie trăsăturile popoarelor Sud-Estului european, al căror destin istoric şi cultural a fost marcat de prezenţa unui curs de apă „prea mare pentru a fi inclus în existenţa limitată a unui singur popor“. Sînt […]
Principalele etape ale carierei lui Josef Nadler pot fi rezumate după cum urmează:
1912-1925, professor la Freiburg, în Elveţia;
1925-1931, professor la Königsberg, unde fotocopiază, salvând conţinutul lor de la dispariţie, manuscrisele lui Hamann, care vor fi distruse ulterior în 1945.
1931-1945, profesor la Universitatea din Viena, de unde calitatea de fost membru al partidului nazist îi atrage, caz singular printre germanişti, pensionarea forţată în cadrul procesului de denazificare.
Cu toată nereuşita eforturilor de a obţine anularea acestei ostracizări, reabilitarea morală ulterioară îi este în largă măsură atestată de decernarea Premiului Mozart al Universităţii Innsbruck şi, cu ocazia împlinirii vârstei de 75 de ani, a medaliei Adalbert Stifter (1975). De subliniat ritmul cu totul remarcabil al activităţii de istoric şi cercetător al literaturii, marcată după 1945 prin publicarea Istoriei literaturii austriece (1948), a unei versiuni într-un singur volum a Istoriei literaturii germane (1951), a trei monografii dedicate lui Grillparzer (1948), Hamann (1950) şi Weinheber (1952), precum şi a celor şase volume ale marii ediţii Hamann (1949-1955).
Dincolo de tragica eroare a aderării la NSDAP, imaginea şi statutul său actual sunt cele de persona non grata a germanisticii oficiale, dar şi de autor al unei opere care continuă să fie o sursă nemărturisită de informaţii şi rezultate. Cei 12 contributori la broşura apărută în 1984 cu prilejul centenarului naşterii sale sunt unanimi în a consemna nedreptatea care i s-a făcut prin aplicarea etichetei de “precursor secret” al ideologiei naziste, implicit în a dezminţi încercarea, foarte evidentă în articolul pe care i-l dedică versiunea germană a Wikipediei, de a-i prezenta lucrarea fundamentală drept “încercare de interpretae a istoriei literaturii germane din puncte de vedere preponderent etnice”. Caracterul arbitrar al acestei acuzaţii este manifest dacă ţinem seama de faptul că, departe de a opune cultura germană spaţiului cultural negermanic, atunci când îşi propunea să reconstituie rolul “grupelor entice şi peisajelor germane”, Nadler punea accentul pe varietatea şi diversitatea structurii etnice INTERNE a poporului german, adică tocmai pe elementul de diversitate care dădea bogăţia şi nota distinctivă a culturii lui în raport cu tendinţele centraliste şi uniformizatoare ale popoarelor vecine. Iar tratarea extensivă a influenţelor successive ale literaturilor franceză şi engleză, ca şi a impulsurilor venite din lumea slavă, sunt şi ele de natură să demonstreze absurditatea acuzaţiilor de agent al tendinţelor naţionaliste sau etnocentrice. Tendinţe cu totul absente, după cum poate vedea oricine, din paginile despre români, conţinute în broşura apărută la Viena în februarie 1945.
O, Lumi trecute, timpuri vechi,
Parfum şi praf întortochiind bezmetic,
Aceste rîuri care curg de veci
Duc duhul gîndului, suspin poet,
În ale farmecului strunii,
Imn amplu, lin, ducînd şi har,
O, Doamne, dincolo de veci.
Trezeşte-mă, Lumină-a Lunii,
Să pot din piatră-n Lup să mă prefac
Şi străbat cîmpiile Minunii,
Şi căutînd flămînd, izvorul să-l găsesc
De unde au venit străbunii, să pot,
Sorbind din el o raza-abia, etern,
Flacară-arzînd, să scriu, un vers perfect
Şi liber să dispar uitat, sublim, necunoscut pe veci.
Este aproape un truism să observi că rolul şi ponderea teoriei şi a teoreticienilor în sens larg (inclusiv criticii şi istoricii literari) sunt, în diverse epoci istorice, invers proporţionale cu cele ale creatorilor propriu zişi.
În perioada anterioară “desvrăjirii” produse de al doilea război mondial şi consecinţele lui, noţiunea de creaţie era înconjurată de o aură a misterului ontic, care-i conferee actorilor ei statutul aparte de hierofanţi şi de magicieni. Aceasata fiindcă rolul artistului era văzut ca acela de a-şi introduce cititorii pe un teren aproape sacru, în vecinătatea nemijlocită a “mumelor”, a Muzelor… şi a întrebărilor esenţiale asupra naturii şi imperativelor existenţei. Într-un fel sau altul, orice artist era un Orfeu, iar opera de artă îi transmitea receptorului său mesajul apropae sfios, dar nu mai puţin insistent, şoptit într-unul din poemele lui Rilke (Archaischer Torso Apollos):
Du mußt dein Leben ändern
[0Trebuie viaţa să ţi-o schimbi.]
Cărui critic sau istoric literar serios i-ar fi putut trece prin cap să se simtă egal sau superior cu scriitorii pe care-i comenta (fie că era vorba de Goethe, Balzac, Puşkin, Tolstoi sau Stefan George)? Care din ei îndrăznea să se refere la vreunul din numele aflate pe buzele tuturor altfel decât cu iubirea şi respectul inspirate de conştiinţa diferenţei ontologice, de netrecut, dintre creaţie şi exegeză?
A recunoaşte caracterul imposibil de analizat fără rest al operei de artă nu înseamnă bineînţeles a exclude observaţia obiectivă sau studierea sistematic-raţională a influenţei factorilor sociali asupra genezei şi receptării sale. Dar aceasta implică abandonarea oricărui hybris şi a oricărei pretenţii de exhaustivitate a demersului critic; pe scurt, un fel de resemnare cu limitele raţiunii şi cu impactul ei fatalmente limitat asupra a tot ceea ce ţine de domeniul iraţionalului.
Puţini istorici sau teoreticieni ai literaturii au intuit cu atâta claritate natura şi întinderea acestui “ignorabimus”, decât a făcut-o Nadler în tobiografia sa:
:
“Literatura nu este cercetabilă şi cognoscibilă, deci obiect alt ştiinţei, decât în domeniile în care ea este în sensul cel mai general socială, şi în particular ‘elementară’. Toate celelalte sunt domenii în care intelectul şi deci ştiinţa nu poate pătrunde.”
Sunt cuvinte venite parcă din altă epocă, de dinaintea faimoasei “morţi a autorului” proclamate de Barthes în prelungirea nietzscheenei “morţi a lui Dumnezeu”, al cărior conţinut ideatic poate să revolte sau să încânte, în funcţie de poziţia pe care alegem să ne situăm faţă de idea criticii creatoare şi a criticului demiurg.
…viza mai mult decât simpla tratare a literaturii în relaţie cu istoria politică, socială şi culturală a unei societăţi date, în speţă a celei germane. Problema consta în a “capta ritmurile istoriei intelectuale germane şi necontenitele ei deplasări de accent şi intensitate, aşa încât din ‘încet’ şi ‘tare’, din ‘sus’ şi ‘jos’ să rămână mereu perceptibilă armonia ansamblului.”
În scrierea autobiografică Kleines Nachspiel (“Scurt postludiu”, 1954), din care am citat acest pasaj, el definea foarte exact, în fraze de o rară claritate şi profunzime, limitele metodologice ale demersului său (sau mai bine zis ale oricărui demers istorico-literar imun faţă ispitele reducţionismului şi ale voinţei de putere deghizate sub forme raţionale), subliniind că “lumina cunoaşterii” nu poate explora decât sfera relativ limitată în care forţele spirituale se intersectează cu cele biografice, iar caracterul iraţional al personalităţii creatoare devine raţional ca produs al unei anumite comunităţi umane:
“Tot ceea ce este ‘ingenium’ se sustrage cunoaşterii deoarece între cunoscător şi creator se interpune o prăpastie de netrecut ‒¬ acea obscuritate mistică, enigmatică, plină de pericole, care e creativitatea însăşi. Literatura nu este cercetabilă şi cognoscibilă decât în acele domenii în care ea este în sensul cel mai larg socială, şi în sens restrâns elementară. Ştiinţa nu-i poate promite tineretului pătrunderea în domeniile în care ea însăşi nu are acces.”