TANDEM. Κένταυροι καὶ Ἀμαζόνες
- 11-04-2014
- Nr. 718
-
Tudor BANUŞ
- Rubrici
- 17 Comentarii
Κένταυροι καὶ Ἀμαζόνες Adrianei, ultimă Amazonidă Noaptea venea cu un coş mare plin cu horifice coşmare, pe care-l răsturna în patul pe care se-aşeza, de-a latul, pe pieptul celei scurse-n somn, un demon rînced şi insomn, intrat cu cal cu tot – cum doar în J. H. Füssli, în budoar, sălbatic fornăind pe nări. Veniţi din patru albe zări, psevdokentaurii din cadră, pe care-i saturi nu cu-o vadră de apă şi-un morman de fîn, ci cu o crupă sau un sîn de nimfă căreia,-n iatac, haini şi gata de atac, i-ar sta pe piept, ca doi incubi grei ca nu ştiu cîţi m3 de piatră – copleşind-o pînă ce ea, pe spate, nici pe-o rînă, n-are să-şi mai găsească somnul. O rugă, poate, către Domnul ar linişti-o, cît de cît, cînd inima îi bate-n gît – numai că nu ştie niciuna… Noroc că nu este doar una-n iatac, ci două, cu hulube- le-n sus, dar nu spre-a fi sucube prea-obediente, ci rebele şi inviolabile fecioare, pentru a strînge-ntre picioare (din tălpi şi pînă unde, reavăn, e unghiul) un grumaz, un greabăn. Să li se urce-n cap e lesne apoi, mai dîndu-le şi plesne peste ce, iată,-s […]
„Iti mai aduci aminte, toamna ?
Era tarziu. Eram o doamna.
Aveam lungi rochii-n roz, lila,
si il aveam pe vino-ncoa
sub forma unui catelus
cu ochi de cocs, cu bot de plus.
Fugind de sufletele moarte,
de-atatea ori ieseam din carte,
ma lepadam de privilegii
visand sa pot rosti « exegi »,
sa las pe drumul nimanui,
cladiri, poeme si statui.
Iti mai aduci aminte, vara ?
Era-n amurg. Eram murdara.
Imi siroiau pe doua laturi,
zadarnici, anii mei cei maturi.
Zbura tantarul Anofel
pe langa sanul meu rebel,
pe gura mea de poama coarna.
Era in zori. Si era iarna.”
Nu ştiu dacă vă continui gândul, dar, în vreme ce „Don du Poème” (n-am „e” cu tremă!) postulează endo-, sau auto-, gamia artei, – o partenogeneză a ei e sugerată, în Sonet, prin ctitoresele, se pare, ale cetăţii Paphos: „(les) antique(s) amazone(s)”. Ceea ce, însă, dincolo,-n „[le] Don…”, era văzut ca o oroare, ca o monstruozitate, va fi ajuns aici, cu vremea, prin scepticism şi calmă ironie, un delectabil joc savant, un ingenios amuzament, o „gaya scienza” („il m’amuse”). Relaxarea nu exclude, totuşi, anxietatea solitudinii creaţiei, a amazonicei imparităţi: scandal, excepţie, a artei şi a celui ce o face…
Ş.a.m.d.
STIHURI ce i le scrise Mallarmé (pe câte un ou roşu, fiecare, şi cu cerneală aurie) fiicei sale, Geneviève, în
urmă cu vreo sută şi cincisprezece ani
Paştele-ţi vrea faţa nouă
Rogu-te pe voie fă-i
Numai roşu-acestor ouă
Să picteze-obrajii tăi
Numai roşu-acestor ouă
Să picteze-obrajii tăi
Paştele-ţi vrea faţa nouă
Rogu-te pe voie fă-i
Să picteze-obrajii tăi
Numai roşu-acestor ouă
Rogu-te pe voie fă-i
Paştele-ţi vrea faţa nouă
Rogu-te pe voie fă-i
Paştele-ţi vrea faţa nouă
Să picteze-obrajii tăi
Numai roşu-acestor ouă
domnului Serban Foarta
Va fi fiind revelatorie in cest sonet incuietor de carti fatseta perversa a spiritului dupa care se pliaza discursul? Adica, in imparatia Afroditei, a lui Pygmalion si a Galateei, a lui Adonis, calea gindului o ia mai abitir catre un sein brûlé (absentsa, supliciu, agresivitate, ambiguitate). A, si à propos de supliciu, aflai ca in Paphos isi afla loc pentru unul chiar Sanpaul…
Aveţi dreptate, şi cu Cantemir, şi cu eseul despre Dandy, şi cu, în fine, „Amazoanele. O poveste”. – Nu vreau să spun vorbă mare, însă o carte ca aceasta e de natură să justifice o viaţă!
# 3) M-am gândit și eu într-acolo, dar n-am spus-o explicit, tocmai de aceea că-mi pare a intra în nemurire cu povestea despre amazoane… (Între noi fie vorba, mai cunoaștem o poveste, tot dintr-acolo, despre Cantemir.)
# 9) Nu știu de ce cred eu în prieteniile acestea, ne(în)făptuite, de la distanță, rămase-n stand-by, la hatârul vremii ori la cheremul vieții etc. ș.a.m.d. Poate de ce-s mai neinteresate, la adăpost de motivația imediatului?
La numele de Paphos un semn de carte pus,
Surâde-mi prin ingeniu să-mi caut drept incintă
Ruină miruită, la zări, sub hiacintă
De înmiite spume în triumfal apus.
La ger şi la tăcerea-i de seceră opus,
Nici vocea-mi într-un bocet zadarnic n-o să mintă
Prea-albul spulber dacă la sol va să dezmintă
Oricărui alt loc faima decorului propus.
Dorinţa-mi ce,-aici, n-are un singur fruct nu altă
Savoare află-n doctă absenţa lor înaltă:
Facă-se carne unul suavă şi-n tresalt!
Sub tălpi cu vreo aspidă ce-mi pâlpâie-n frisoane
Iubirea, nebuneşte visez la cestălalt,
La sânul ars al unei străbune amazoane.
*
Iertaţi-mă că nu copiez sonetul în limba-i însăşi, care e mallarméeza, dar ţin să vi-l transcriu, aici, în tălmăcirea-mi proprie. (Cf. „Album de versuri”, Ediţie bilingvă, – revăzută şi adăugită, Traducere, prefaţă, glose şi iconografie de Ş. F., Editura Art, 2010, p. 219)
Autocritic deci, pina mai merge, O fi Gloria in inalt, fredonarea e cu Georgia, dupa zapis, si-astfel si prenumele amazonicesti, dara…Oare cintarea maramureseneasca spune daca leacuri la senilita is? Ca nu-mi amintesc…
Mai întâi, multe mulţumiri.
În ceea ce priveşte simbioza, cred, totuşi, că aceasta presupune o proximitate – care, nouă, ne lipseşte cu desăvârşire. Închipuiţi-vă că până azi, facie ad faciem, nu ne-am cunoscut. Între Timişoara şi Paris, distanţa, pentru mine, este destul de mare…
Adevărat e că, în plan mental, proximitatea, apropierea, afinităţile şi, într-un fel, chiar simbioza există; şi mă bucur că există.
Altminteri, eu nu ştiu care-i desenul ce urmează a-l primi din partea coechipierului meu… tandematic.
Ceea ce fac eu, cu desenu-n faţă, este, apoi, un fel de exegeză (simpatetică, dacă se poate), – pe care însă, cum vedeţi, n-o fac în proză, ci în versuri.
Sper, în rest, că Tudor şi cu mine nu vom trăi, mereu, la…
antipozi şi ne vom strânge mâna, într-o zi.
Încă o dată, mulţumiri cordiale.
Cu iconografie evocatoare a unui titlu al lui Svevo, dincolo de lavatereasca (ori enciclopedic zmeiasca) inchipuire a unei centauresti Dämmerung se itseste si delasarea amazoneasca (une amazone qui se néglige !?!). Nu mai e, totusi, vajnicia automutilanta monomasta . Stam teapan in declinarea duala -μαστώ dara, nu μαστοί- ah, Reparata, oh, Artemis Polimasta… Si ceva imi spune ca amazoancele, ambele doua (in it., in original…) se prenumesc Gloria, centaurii stind inginind (hmm) printre gingii edentate un resemnat-funerar Gloria on my mind (on my skull, for that matter).
Nu stiu pe cine sa felicit mai intai: pe grafician sau pe poet?
Mai intelept este sa-i felicit(am) pe amandoi. Creatia lor pare rezultatul unei simbioze perfecte.
Felicitări pentru fler şi intuiţie…
„Noroc că nu este doar una-n
iatac, ci două, cu hulube-
le-n sus” – e tare, prea tare, eu as fi dat-o anonima, vorba celebrului avocat secundant. Pericolul, maestre, e ca unii sa creada ca „hulube” e femininul de la „hulubi”.
Incolo, bravo armazoancelor, ca le-au pus zabala tzintaurilor, dovedind ca degeaba au potcoave, tot barbati naivi sunt.
P S Am postat parerea mea de cititor amator despre propunerile de premii O C. Cu „Amazoanele” am nimerit-o si chiar si cu memoriile lui Agop am intuit-o, pentru exceptionalele pagini despre Nichita, nu pentru copitele ranchiunoase nemeritate aplicate „monserului”.
Uite ca mai suntem catziva care ne incapatzanam sa mai si citim.
Era să uit: Ariadna, dar şi Anny, va fi fost şi mama, – pe numele-i uzual, Yvonne.
Dragă „Dacă”, Ariadna, pentru mine, e străbunica-mi după mamă.
Cât despre Adriana, ea este autoarea (premiată de OC, deunăzi) a impozantei scrieri „Amazoanele. O poveste”. – Ne ştim de-o viaţă!
Aflând, acum un ceas, de la un terţ, că nu aveţi nici baremi curajul bietului anonimat, dar că aţi vrea să ştiţi ce legătura e între calul lui J[ohann] H[einrich] Füssli şi coşmar, – fac o trimitere expresă la studiul savantului Gilbert Durand, „Structurile antropologice ale imaginarului”, trad. Marcel Aderca, ed. Univers, 1969, pp…
Paginile urmează a le găsi chiar dvs!
O „Adriană” nu e o „Ariadnă, așa-i?