O afacere nerezolvată: Paul Zarifopol şi clasicii

Încă din 1915, cînd revine în ţară şi debutează în Cronica lui Tudor Arghezi, chestiunea clasicilor este una dintre temelenucleu în eseurile lui Paul Zarifopol despre „utopia modernităţii“. Desigur, nu e vorba despre modernitatea exclusiv literară, aşa cum o demonstrează şi antinomia între cele două tipuri, omul vechi (clasic) versus omul nou (modern), dezvoltată într-una dintre cele mai reuşite bucăţi din Registrul ideilor gingaşe, eseul „Lucruri sfinte“ (1923). Cu toate acestea, majoritatea exegeţilor pun problema clasicilor la Zarifopol în termeni exclusiv literari. Criticul Nicolae Manolescu, de pildă, argumentează modernismul lui Zarifopol în aceşti termeni: „Vocaţia modernităţii se traduce la el nu doar prin pasiunea pentru «arta literară» ca supremă expresie, ci şi prin încredinţarea că «timpul omoară orice creaţie intelectuală, în total sau în parte», cum scrie în eseul intitulat «Clasicii»“ (1.)   Modernismul lui Zarifopol ar fi, aşadar, unul actualist, un efect de perspectivă dat de o „neistorică viziune“ – perspectiva tipică, observă Manolescu, a moderniştilor. De aceeaşi părere se arătase Mircea Muthu, afirmînd în studiul despre Zarifopol că, deşi anticlasicismul său „contradictoriu“ nu s-a transformat într-un sistem, precum cel lovinescian, „modul cum se manifestă este un semn de modernitate, criticul frizînd chiar iconoclasmul întîlnit doar în avangardismul contemporan“ […]