TEATRU. Nişte martiri şi un cîine la miez de noapte

De multe ori, marea problemă pe care mi-o pun după ce văd un spectacol de teatru e: de ce să scriu? Am ceva cu adevărat important de spus – altceva decît împărtăşirea (impresionistă, căci aşa e critica la noi) a unei experienţe personale, a cărei relatare n-ar face decît să se adauge inflaţiei de cuvinte ce se revarsă de peste tot în viaţa noastră teatrală post-tipar? Sînt destule, multe spectacole bune, care-ţi dau o senzaţie de bine, care-ţi provoacă revelaţii chiar, dar pe care scrisul despre ele n-ar face decît să le ucidă (contribuind, e adevărat, la consistenţa dosarelor de presă…). Ar părea ciudat să spun că se scrie mult despre teatru, în România, şi nu ar fi neapărat adevărat. Se irosesc, e, însă, adevărat, foarte multe cuvinte, care încep să nu mai însemne mare lucru în economia unei comunicări autentice. În acest caz special, am totuşi cîteva motive să arunc şi eu cuvinte pe piaţa scrisului despre teatru: un actor special, în primii lui ani ca „profesionist“, un teatru mic şi sărac ce instaurează modele noi de organizare şi rol în peisajul instituţional, doi regizori care seamănă foarte mult şi în acelaşi timp, îşi au propria identitate distinctă şi […]